Merită să-mi scriu iubirea

Mă duc și vin de nu știu unde

Iar mintea parcă îmi e furată,

De când am citit două cuvinte

Prin care scrii ,,sunt supărată".

Nu pot să înțeleg plecarea ta

Fără să discutăm ce te-a durut,

În seara când am fost la nuntă

Și cu prieteni buni am petrecut.

Știu doar că ți-am simțit tristețea

În zilele trecute după eveniment,

Dar n-am putut cumva a înțelege

Că starea ta era un mic avertisment.

Acum încerc să-mi dau o explicație

De unde a putut veni o așa supărare,

Iar de-am greșit aș vrea să-mi spui

Și să ajungem grabnic la împăcare.

N-aș vrea să cred că poate fi gelozie

Și-ncredere nu mai există între noi,

C-atunci ne este în pericol și iubirea

Și geaba-n casă un trifoi cu patru foi.

Așa că-ți cer s-avem o întâlnire

Să discutăm în doi față în față,

Să ne-mpăcăm, uităm, iertăm

Că viața-i scurtă, ca un fir de ață!

Sunt ploaia,

Ploaia de toamna.

Inlauntrul inimii mele ploua

 Si e pustiu.

Nu-i nimeni pe acolo,

pentru ca ploua.

Cine iese la o plimbare in ploaie?

Nimeni.

Cine ar iesi la o plimbare in ploaie?

Eu si...cu tine.

Dar tu unde esti?

Nu stiu,

dar vreau sa stiu!

Sa te gasesc, sa te iubesc.

Mi-e dor.

De toate.

Dar, in special, de noi.

Ploua.

Eu plang.

Lacrimile se duc spre inima,

facand sa ploua.

Sunt ploaia.

Iubito,tu ești corul meu de îngeri,

În timp ce-ți sărut ochii

Uit de lumea asta

Fie ea bună sau rea...

Ce-mi mai pasă mie,

Când eu îți respir a ta magie!

Căci Dumnezeu și-a întors privirea către noi,

Tu iubind-mă pe mine,

Eu iubindu-te pe tine!

Iubito tu ești corul meu de îngeri,

Te-aud mereu cântând,

Iar melodia-mi pare cunoscută,

Poate decând m-am născut,

Sau din Veșnicie locul nostru hărăzit,

Eu iubindu-te pe tine,

Tu iubind-mă pe mine,

Destinul nostru așa fiind!

(25 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Neincetat, pe timp de zi si noapte,

Printre mii de ganduri si de soapte

Nu m-auzi, dar eu te strig,

Prin durere si prin frig,

Nu m-auzi, dar eu te chem,

Si de dor mereu eu gem.

Vocea imi rasuna greu,

Ca raspuns…ecoul meu,

In abisul ne-ntrerupt

Cu-nunericul tot lupt

Si tot sper si sper sa vii

Magaierea mea sa fii.

Dar nu te zaresc venind,

Sus vad luna rasarind,

Si o rog cu mare-ardoare

Sa-ti arate acea cale,

Care duce catre mine

Sa vad binele in tine.

Dar ramai tot acel demon

Ce se crede un hegemon,

Cand nu esti decat, defapt,

Un alt sclav ce sta-n pacat.

Te complaci in intuneric

Si traiesti un vis himeric.

Fie vina a durerii,

Ori doar pricina placerii,

Sa zdrobesti ce-ti sta in cale,

Sa distrugi sub ale tale

Aripi reci ca miezul noptii;

Alinare-ti sunt doar mortii.

Iar eu stau sub clar de luna,

Si lumina-mi vrea sa-apuna,

Ma tot sting, usor ma sting

Vrand inima sa-ti ating,

Sa te-aud cum imi soptesti

Cat de tare ma iubesti.

Caci din soare-am coborat,

Din lumina-am izvorat

Dar inima-mi se zdrobeste

Acest loc al meu nu este…

Ochii tăi îmi amintesc

Cât de mult eu te iubesc.

Dar nu pot să i mai privesc

Căci ei nu te mai găsesc.

Te caut in vise

Dar nici acolo nu mai ești.

Nu știu daca mai trăiești

Sau dacă mă mai iubești.

Poate te ascunzi în depărtare

Sau dincolo de mare.

Ai fugit in hotare

Sau ești dulce alinare.

Dacă nu vrei să te găsesc

Nu voi putea să ți povestesc

De ce te iubesc

Sau de ce ochii tai încă îmi vorbesc.

tot spun c-am crescut, că m-am maturizat,

dar de ce atunci când îmi treci prin minte, totul a rămas constant?

nu tu în sine,

căci ai crescut și tu, te-ai schimbat acum,

dar...

ale mele sentimente au rămas pe loc, ele nu

s-au extins în altă parte,

nu vor pe altcineva în afara ta.

și mă întreb: de ce?

de ce nu mă vezi la fel și tu?

de ce-mi rămâi în loc

ca o așteptare?

te-am rănit intenționat

și-mi implor iertarea,

iar tu mă pedepsești neîncetat,

însă, sunt om,

mai rănesc intenționat,

iartă-mă.

În noiembrie, am fumat prima țigară,

Probabil ieftină, nu a durut cum mă așteptam să doară.

Dar totuși, a avut un efect profund,

De-atunci, nu am mai fost ce credeau ei că sunt.

La început, nu am știut să recunosc,

Spuneam că s-a întâmplat și că nu are rost.

Dar inima îmi dicta altceva,

Ești la pământ, copilă! Dar te vei ridica.

O țigară, două, recunosc,

Trăgând adânc în piept, mințind că are rost.

Un val de remușcare, dar și eliberare,

Simțind că m-am pierdut, deși știam unde eu sunt.