În Umbra Fumului: O Călătorie a Transformării

Merită să-mi scriu iubirea,

Azi în versuri și pe foi?

Ieri îmi căutai privirea

Dar acum îmi ești război

Simt puternic prăbușirea

Sentimentelor puhoi 

Vreau să uit și convorbirea

Semnelor dintre noi doi

Merită să-mi scriu iubirea,

Vărsând zilnic lacrimi șiroi?

Știu că-mi vezi pe chip mâhnirea

Spune-mi,ce a fost cu noi?

Vreau să nu mă pierd cu firea

Renunț la vise cu amândoi 

Am găsit și definirea

Noi am fost doar un război 

Dacă am fost curați cât am trăit,

De ce suntem spălați când am murit?

De ce ni se freacă pielea rece

Ca și cum vina încă trece?

N-am fost spălați când am mințit,

Când am tăcut, când am rănit,

Ne spală doar când nu mai putem

Să spunem cine sunt ei sau cine suntem.

Nu plec, fiindcă mai am de scris multe cuvinte

Prin care vreau, doar adevărul spus și, să-nțelegem, 

Că viața pe pământ, e foarte scurtă și, e călătoria 

Ce duce către D-nul Sfânt, unde cu toții, cândva, ajungem.

Venim cu un destin, pe care îl urmăm, zicând, că asta-i soarta

Și luptă ducem, cu cei din jur, cu noi, când greul ne încearcă, 

De binele trăit, uităm mereu și, chiar cu ură, blestemăm 

Și mai nimic și, nimeni, în astă lume păcătoasă, nu ne împacă. 

Muncim și alergăm s-agonisim averi și trei arginți 

Crezând, că doar așa în ochii lumii, vom deveni biruitori, 

Și cu mândrie, ne lăudăm, la toți, c-avem mare credință 

Dar fapta ne lipsește și, vai, uităm, că suntem muritori.

Trăim lângă copii, nepoți și, tot ce ne-nconjoară 

Ce Domnul, ne-a dăruit, iubindu-ne, că El este iubire, 

Spunându-ne, iubiți-vă și, vă iertați când vă greșiți 

De vreți în Ceruri să primiți, un drept, la nemurire.

Plecăm pe rând, unul cu unul, când e chemarea 

Trimisă, de Cel de Sus, ce ne așteaptă, la dreapta judecată, 

Așa, cum este scris în Cartea Sfântă, de-ai Săi apostoli 

Și unde se,, măsoară'', fiecărui supus...faptă cu faptă! 

Venim, muncim, trăim, plecăm din lumea pământeană 

La fel de goi, cum ne-am născut, făr' a lua averi, arginți, 

Așa, că omule, atent să fii, că viața asta-i tare scurtă 

Și te trezești, călătorind, spre Cer, cu cetele de îngeri.. sfinți!

Respiră-n mine
sângele tău aprins, cald,
cerul se topește.

În palma mea stai
ca un timp neînceput,
nesfârșit te simt.

Ochii tăi fac scrum,
în mine se-aprind focuri
ce nu se sting: dor.

Sufletul tău gol
mă îmbracă-n clipe reci
cu freamăt de foc.

Un sărut ascuns
se naște în pântecul
întunericului.

Trupul tău arzând,
oglindă de veșnicii,
mă înghite tot.

Sub pielea ta albă
curg râuri de liniște
și strigă spre mine.

Ne stingem cu ploi,
visul devine pământ,
sămânță și rod.

Noaptea se destramă,
când iubirea noastră arde,
Eros ne înghite.

Mă îmbraci cu nopți,
cu întrebări nelumești,
cu abisuri vii.

Între coapse moi
mă pierd ca într-o mare
fără de hotar.

Ne legăm prin dor,
două lumi fără nume
într-un singur trup.

Ai lăsat în mine
semne de foc și de vis,
îți port amprenta.

Îmi ești început,
dar și capăt de lume,
un arc infinit.

Pășești în mine,
ca o umbră în lumină,
fără hotare.

Sub un singur pas
se sfarmă eternități,
dar noi rămânem.

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

Și totul e atât de complicat și trist, 

Încât mi-am scris eu însumi o scrisoare, 

Mi-am întrebat vecinii dacă mai exist,

Ori dacă m-au văzut din întâmplare.

Și stau pe prag, cu ochii goi în zare,

Ascult cum ploaia bate fără rost,

Se scurge timpul greu, fără scăpare,

Și parcă nici nu știu dacă am fost.

În camerele reci, cu ziduri ude,

Ecoul pașilor mă minte blând,

Iar gândurile ca niște umbre crude,

Se sting în mine, rând pe rând.

Și-n noaptea grea, cu aer de morminte,

Îmi caut trupul, poate îl găsesc,

Dar mă împiedic doar de oseminte,

Ce cad din mine chiar dacă trăiesc.

Sub lampa slabă tremură hârtia,

Îmi scriu din nou, și-amân răspunsul,

Deodată-mi bate-n geam melancolia,

Citesc scrisoarea și m-apucă plânsul.

E teroare pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Doar în case de creștini,

Astăzi se aprind lumini.

Focu-n sobă surd trosnește,

Marea taină îi unește,

Sus în colț, lângă icoană,

Arde-n candelă o rană,

Este rana lumii toată,

Rana sfântă, vindecată,

Azi, în ieslea de pe jos,

Prin nașterea lui Hristos.

Azi în noaptea de Crăciun,

Noaptea sufletului bun,

Sus în cer și aicea jos,

S-a născut Iisus Hristos!

Cântă-n rai îngeri duios,

Astăzi s-a născut Hristos,

Cântă cerul bucuria,

Astăzi s-a născut Mesia!

Însă aicea pe pământ,

Nu mai e nimica sfânt,

Numai la creștin în casă,

Pruncul stă cu ei la masă.

Nu mai ești binevenit,

Tu Iisuse, Tu Hristoase,

Omul te-a înlocuit,

Cu petreceri zgomotoase.

Stă bisericuța goală,

Nici afară nu mai ninge,

Sufletul e plin de boală,

Candela încet se stinge.

Cântă un colind nebun,

Azi, în seara de Crăciun,

Linu-i lin și iară lin...

Alungați-l pe creștin,

Linu-i lin și e frumos...

Alungați-L pe Hristos!