Indulgenţă

MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?

DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..

Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l

De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.

Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..

DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..

Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...

DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…

Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.

DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.

Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..

De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…

Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..

Sub cerul cenușiu ,
Cândva albastru
Am poposit
Să întâmpin înserarea
Pe învechitul șevalet
De maestru
Umbra mea așteaptă
să sărute culoarea.

Același stilou poate să scrie și adevăr dar și cuvinte plăsmuite. Doar faptele pot să decidă ce-i adevăr sau ce-i minciună. Stiloul scrie…:

Hățișurile, drumul vieții mi l-ascund

Ascuns îmi este și reperul

Închid una câte una uși

Să nu văd păinjenișul și minciuna

Cum mereu își întind țesătura,

Dreptatea și-adevărul ștrangulând.

Pașii, cu urmele tot mai murdare

Tiptil , tiptil vin din jilțul trădării

Oprindu-se în obscurul laborator

În care, adevărul se topește

Ca-ntr-un mojar devorator

Unde puterea minciunii îl strivește.

…………………………………………………….

O singură ușă, cu drag m-a primit

În a sufletului liniștitor iatac,

Rivala adevărului, minciuna

Aici, pentru ea nu-i loc de cuibărit

Stiloul scrie și încă nu a obosit…

Scrie oare adevăr, scrie ,oare, minciună ?…Scrie ce-i dictăm…

Dimineața mă nasc
Din resemnarea viselor
Ziua culorile
Înoată pe irisul meu
In susul  timpului
Spre apus, unde copacul
Bea seva din somnul
Gândurilor mele
Îmbrățișându-și  tulpina
S-audă cum îi cresc
Crengile și rădăcina.
Doar o stea, o singură stea
Și ea căzătoare
Îmi spune adevărul
De ce soarele
Dimineața răsare.

Dacă va fi să bat
La ușa ta
Deschide-mi iubind clipa
Când m-ai chemat….
Eu să opresc
Ora când te-am strigat
Să  mângâiem
Zorii zilei  noastre,
Nopțile  la înnoptat
Dacă va fi să vin …..

Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…

Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :

,, Nu voi mormânt bogat,,

,, Cântare și flamuri

……………………………..

Reverse dulci scântei

Atotștiutoarea

Deasupra-mi crengi de tei

Să - și scuture floarea…,,

La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…

,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:

- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!

O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:

,, Pătrunză talanga

Al serii rece cânt

Deasupră-mi teiul sfânt,

Să-și scuture creanga…,,

15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.

tout le monde est en colère contre nous parce qu'on s'aime

une rose fanée, un soleil rouge et avec eux des poètes extraterrestres.

Le vin rouge est notre faiblesse 

mon rêve, toi. 

Je vous dis le mot « amour » dans toutes les langues.

l'hiver est fini.

Je l'aime toujours.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 23.10.2024.

Vreau să fac ochi lângă tine,

cu trupu-mi lipit de al tău,

să simt că respiri pentru mine

și focul din tine e-al meu.

Să-mi cauți gura flămândă,

cu buze ce ard de mult dor,

iar fața ta caldă și blândă

să-mi cadă în palmă ușor.

Vreau să mă scol lângă tine,

cu părul tău prins în păcat,

cu sânii-ți lipiți strâns de mine

și pieptul arzând ne’mpăcat.

Goi să stăm sub așternuturi,

Făurind un falnic destin,

să depanăm zâmbind trecuturi

ce gem de plăceri și suspin.

Să zacem pierduți în plăcere,

Pe cearceaful boțit și căzut,

să curgă pe noi o tăcere

ce țipă-n fiorul avut.

Vreau să mă trezesc lângă tine,

cu dorul topit între noi,

să-mi spui fără vorbe ce-ți vine

și să ardem din nou amândoi.

Aripi de foc

S-au nascut

Dintr-o flama de iubire

Si tu sufletul mi-l alini. 

Ma imbratisezi, ma saruti

Iar inima mea arde

De parca ar fi prima data

Cand iubesc. 

Daca flacara nu se va stinge 

Promite-mi sa ramai mereu

Asa cum esti tu

Bland, elegant si iubitor.

O sabie de lumină tâșnită din nisip

Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,

Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.

Doream să fug de soare,de plânsul vieții.

Doream să găsesc umbra si odihna ta.

Dar o plajă întreagă vibrând de soare,

Mă împingea spre altceva.

Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,

Că va rămâne veșnic după mine.

Mă dor mult așteptatele agonii,

Privighetorile închise în colivii.

Romanțele cântate prea târziu,

De admiratori ce mi-au rămas străini.

Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,

Decât poate să tac și să rămân mut.

Mă doare lenevia cu care m-am născut,

Grăbita lăcomie a primului sărut.

Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.

Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.

Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,

În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.

Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.

Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.

De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,

De umblat,umblu ca fiecare,

Când vinovat pe acoperișul iadului,

Când fără păcat, pe muntele cu crini.

Spune-mi tu, sub curcubeu,

Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?

Nu vreau decat să îmi port curate,

Degetele răsfirate prin părul tau

Și apoi prin nori.

Aș vrea să mă întorc în mine,

Să descopăr ce încă n-am găsit.

Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.

Aș vrea să mă privesc fără oglindă,

Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.

Să mă descopăr pentru tine,

Să vezi tu,sufletul din mine.

Azi când din nou te-am întâlnit,

Pe drumul care duce înspre gară,

Am vrut să-ți spun ce am simțit,

Când am vorbit la telefon aseară

Dar nu știu cum m-am încurcat,

Că n-am putut nimic să-ți spun,

Și-n loc s-arăt că sunt bărbat,

Te-am întrebat, când pot să sun

Cred c-ai înțeles destul de bine,

Că sunt pierdut și-aveam rușine,

De aceea ai venit rapid spre mine,

Zicând, să bem un ceai poimâine

Mult n-am mai stat pe gânduri,

Și-am scos din buzunar un pix,

Am scris pe-o foaie două rânduri,

Rugând-o să ne-ntâlnim la 9 fix

Cu zâmbetul pe fața m-a privit,

Și-a tras cu ochiul la ce am scris,

S-a-ntors și a plecat cu pas grăbit,

Eu m-am ciupit să simt că nu e vis

...........................

Ne-am întâlnit la doua zile,

Când trandafiri i-am dăruit,

Și-n ani am scris eu mii de file,

Pe care cu iubire le-am lipit,

..în cartea vieții..de om căsătorit!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Știai că...?

Sub un cer senin cu multe stele

Dorul crește-n taină sfântă,

Ca luna ce intunericul aprinde

Cu speranțe și liniște adâncă...?

Și...

E amintirea ta lumină caldă 

Îmbrățișarea ta un vis curat

Ochii tai, cărbunii ce-mi ard 

În sufletu-mi nemăsurat...?

Căci,

Un amalgam de sentimente 

Și o adunătură de emoții 

Pe inimă-mi lasă amprente

Și mă sufocă-n timpul nopții...?

Și, iar...

Călătoresc cu gândul 

Acolo unde inima-mi tresare

Mă văd degustând al tău vin

Într-o ultimă îmbrățișare...!?