MURMUR DE TEI

Toamnă! Ai ruginit pădurea

Lăsând pustiu sufletul meu

Vântule ! ți-ai luat securea

Răsturnând copaci în hău

Valuri mari de frunze zboară

Alungând vise-n pustiu

Un amurg rămas din vară

Are albastrul încă viu…

Sunt culori atât de multe

Revărsate prin păduri,

Gândurile-mi sunt mute

Convertite-n frânturi

Iarna, scrutând depărtarea

Mă zărește stând la geam …

Fulgii îi făceau cărarea

Eu, flori de gheață sărutam.

Rog zorii să te cheme
S-aduci șuvițe de gânduri  înapoi
Să mă preumblu  printre ele
Într-un joc copilăresc în doi.
Din  liniștea clipei de azi
Și de mâine
Îți voi fura sămânța dulce
A vorbelor tale,
Așezându-le toate pe - o tipsie
Hrană  dimineața să îmi fie.
Când nu te mai zăresc
Și cerul rupe  zdrențe din nori
E  ora înserării
Mă-nchid în cupola nopții
Cu vise deșarte
Peste ochii acoperiți de pleoape.
Bat orele…
În geamul timpului  bat
Deschid fereastra cu privirea,
De  gânduri înveșmântat
Rog zorii să te cheme
Și  ziua să - mi dea iubirea.

Am alergat
Un val să prind
În  imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.

Măiastra ciocârlie

Pasărea ce cântă-n zbor

Cu glasul înălțător,

Din stropi de duioșie

Și  triluri de veselie

Duce la cer cântul și clipa,

Albastrul i-a sărutat aripa

Mulțumindu-i că l-a atins

.............  

Cântecul nimeni nu i-a furat

Pe vioara lui ENESCU l-a presărat

Să fie în eternitate păstrat…

,, CIOCÂRLIA,, și vioara lui ENESCU

Întreg pământul au înconjurat,

Sunetul viorii a rămas neuitat….
Prea des vânători de ciocârlii în cete se adună și prea mulți nori întunecă cerul,  vrând zborul să îl frângă…                           

RĂMÂN NEMURITOARE  ,,COICARLIA,, ȘI VIORELE. 

Azi copacul ai ferecat
Frunzele ai alungat
Să putrezească pe lacul
De păsări albe abandonat.

Ai norii paji
Cu zile  galbene și reci
Iar vântul brăzdând poteci
Vrei s-ajungi în a mea haină
Plin de ploi, de ceață și nu pleci.

Toamnă, Toamnă
Jocul de copii ai luat
În brume  tu i-ai scăldat
Și bucurând culorile
Naturii un tablou i-ai dat.

Mai stai primăvară, mai stai
Alungă vara în valurile mării
În taina din vise, visuri să-mi dai
Șoptite într-o seară de mai
Mai stai primăvară ,mai stai…

Cu alinturi din adieri ușoare
Cu  stropii din   razele de soare
Să dai curaj tinerelor ramuri
Florile să le ridice spre geamuri
Într-o feerie de anotimp seducător…

Mai stai primăvară, anotimp trecător
Și lasă-mi seducătoarea ta năframă
Iar vara, să vină când dorul o cheamă
De-a ei arșiță, uneori, îmi este teamă
Precum  un trecător, m-așez la umbra pomilor…

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Icelandic ice cream

(Well, not exactly Icelandic, but you get the idea, taken from Iceland)

It's 9 in the morning, it's still dark which is normal because we're very close to the Arctic Circle and we go to the McDonald's in Reykjavík, almost the only one that can still be found in Iceland, after a decree has been given in the country not to restaurants that sell fast food are also being built. Since it's the only one left, we see no reason not taking advantage of the opportunity, so we go to see what they have on the menu and IT seems that, most of the sandwiches are variations on the same topic, diversified versions of the Filet-O-Fish burger. We get two courses of Filet-O-Fish, one with salmon, one with trout, two large portions of French fries, because they are my favorite on every menu at McDonald's, in any country, chocolate muffin and the most important thing, the Icelandic McFlurry. This one differs from the rest of Europe in that it is much colder, the climate also helps it to preserve itself, it is much more consistent in texture, more frosty and has an intense shade of blue with pieces of stracciatella also blue in color, which is strange to me. They used blue food coloring that has E407 in its composition, but still they are the ones who claim that they don't want processed food, that they want everything to be as natural as possible.

We taste the Icelandic McFlurry. It's good...let's take another bite,...it's amazingly good...and one more bite, let's not forget the taste...yes, we got it, it's the best McFlurry we've ever tasted ever, too bad it's so far from home. However, we think that the McDonald's restaurant in Iceland is following a certain theme, except for the fries, the whole menu resembles that of a tavern located by the seaside, the napkins are also blue with fish drawn on them, on the glasses there are messages, such as: "Ready for an underwater adventure?", everything is in shades of blue in the room. Interestingly, although we find McDonald's in Iceland, it is very different from all the others we have seen so far.

Since we liked the ice cream from the Icelandic McDonald's so much, we go to taste other flavors and ice cream scoops from the local gelaterias, namely Isbúð Vesturbæjar. And here they have a wide range of assortments that we can choose from. We take cocoa and pistachios. And these are the best. Iceland, I want to congratulate you, you are the best ice cream maker I have ever met. What you offer, maybe too few or no one offers anymore. You have specialized in turning the coldness into something artistic, pleasant to look at, feel and taste, synesthesia in every single way.

Îl văd din nou, era vremea să-și facă gogoașa. Îl descopăr într-o ceșcuță

pe un raft dormind. În casă mai era și fiul meu cu prietenul lui, jucau șah.

Au văzut și ei minunea. Ne era simpatic și mai ales așteptam ce va urma.

       A fost o vreme, când nu l-am mai văzut. Îi simțeam lipsa. Într-o zi apare...

Era altcineva... era un fluture deosebit de frumos, energic, mă căuta pe mine ...

sau pe cineva? Mai crescusem viermi de mătase, dar în condiții normale.

Știam ce urmează! Bietul fluturaș...E ra îmbrăcat în culori vii, lucitoare.M-a tratat

ca pe-o cunoștință veche, mereu pe lângă mine.Știam că sacrificiul fluturașului 

nu duce la nimic. El, ea, avea nevoie de un partener sau parteneră, altfel nu pot 

lăsa urmași, sacrificiul, zbuciumul era zadarnic.În primele zile a fost energic, agitat,

mereu căuta ...ce?

        Nu mai căuta hrană ...apă...cât va rezista? Devine abătut, îmi era tare milă de el.

Se așeza în palma mea și parcă plângea...da, după un partener ce nu mai venea...

Cu ultima sforțare a expulzat un jet de ouă. Deci ea își aștepta perechea să-i binecuvânteze

viitoarea generație ... dar nu a fost așa....ea a murit...Aveam ambalajul de la  un mârțișor....

Era potrivit de un sargofag...și l-am păstrat ca pe un bibelou.

(la modul ironic)

Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...

Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.

În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.

Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.

Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.