Ia -mă de mănă..

Dacă drumul nu mă lasă 

Să pășesc în largul meu 

Din puhoi și nebuloasă 

Sau din furia unui Zeu?..

Dacă vântul răscolește 

Calea -mi hărăzită;

Mă supun orbește 

Pt fapta-mi ispășită?..

Dacă ploaia mă inundă 

Și pe valuri rătăcesc?

Dacă jalea mă scufundă 

Pt cel ce îl iubesc?

Dacă pe vârf de munte 

Zile -n șir escaladez 

Printre firele cărunte 

Eu tot culmile visez?..

Mă plimb printre frânturi 

Sub umbra unui dacă,

Culegând firimituri 

Pt gândul care pleacă...

Mi -este frig si întuneric, 

Te șoptesc in glas nevolnic;

Nu mai știu nimic de tine, 

M ai lăsat printre ruine.

Ma ia valul de furtuna, 

Imi bate inima nebuna, 

N o pot stăpâni deloc,

Cuprinsă de fiori si foc.

Gura ploilor din stele

Ma udă până la piele.

Cerul tremură in mine, 

Fuge gândul iar la tine.

Intre noi ,abis de gheață 

Stropi mă ard pe față. 

Ma topesc de dorul tău;

Eu martira, tu un Zeu.

Te aștept sa vii in Prag,

Suflet rătăcit de drag.

Eu voi crede pan la moarte, 

Ca nici un zid nu ne desparte.

Fata mea, simt că mă duc,

Mă ofilesc și mă usuc;

Eu te rog, să nu mă plângi,

Inima să nu mi o frângi ,

Să pot pleca zâmbind 

Cu chipul tău în gând ...

Poți să mi -aduci o floare 

În zi de sărbătoare ,

Să stai cu mine la taifas 

În loc de bun rămas ;

Oriunde aș fi,voi fi cu tine,

Ești Iubirea mea știi bine.

N-am fost cea mai bună mamă;

Este a mea profundă teamă..

Că nu ți -am oferit mai mult 

Mă frământă de demult..

Tu îmi spui comoara mea,

Să bem o gură de cafea,

Amintiri să depănăm 

Și cât de tare semănăm,

Îmi spui gingaș la ureche,

Că sunt fără de pereche ,

Că sunt unică în al meu fel,

Al tău sprijin și model;

Copila mea, îți mulțumesc,

Ești tot ce simt și ce-mi doresc ;

Ești darul meu pământesc ,

Te port în mine,te iubesc ;

Eu te veghez,mergi înainte 

Și rogu -te , să fii cuminte..

Ne zgârie obrazul norii,

Din cer picură orgolii,

Valul mării ne dezbină;

Ne -ntrebam a cui e vină..

Că devenim niște străini,

Pășind printre ruini..,

Iar prăpastia adâncă 

Ne învăluie de frică..

Și rătăcim în ceață 

Sub ploile de gheață;

Nu mai știm,cine suntem 

Din carența lui tandem..

De-am regăsi în noapte,

Ce ne bântuie în șoapte..

Puntea ce -a unit aievea,

Ce  am simțit cândva..

De tine aproape 

Și nu mă atingi..

Atât de departe 

Într-una mă strigi..

Spre tine alerg,

Te topești in zare

Din rămășițe culeg 

Trupul tău din soare.

Ploaia mă cerne,

Tremur de frig.

Tristețea se așterne,

Fără tine mă sting...

Te rog, să m- atingi,

Rupe tăcerea;

Iubirea s- o cuprinzi,

Înlănțuind durerea..

Un strigăt in noapte,

Strecurat printre șoapte;

Mă cuprinseră fiorii,

Se prăbușiră norii.

Vântul bate -n geam,

Visele se frâng de ram.

Năluci se-nvărt la ușă,

Împrăștiind cenușă.

Pereții zgârie n urechi 

Și scuipă praf in ochi.

Becul arde n piept;

Eu pe tine te aștept..

Somnul nu mă năucește,

Larma nu mai slăbește.

Mă sufoc În pernă 

Cu izul din tavernă.

Patul scârțâie sub mine;

Și mi-e rece fără tine.

Ceasu -n ochi se zbate,

Ticăitul lui răzbate 

SI mă trezi din morți 

În fața unor porți...

Dintre dune-mpădurite,

 Argeșul își cată

 cale,

Și-i căderea lui curmată

și urmată

de baraje și canale

Și o urbe basarabă.

Așezare-amestecată

Dintre multe neștiute

E știută, mai degrabă,

Catedrala ortodoxă – o biserică arabă.

Loc de basm șeherezad pe tărâm voievodal

E o perlă traforată,

O poemă sidefată.

Turlele unduitoare,

Într-un dans oriental,

Monahal

Taj Mahal,

Opalescent.

Dragoste mistuitoare

Necuprinsă,

Prinsă

-N piatră și ciment.

Peste vale,

Stau hotare pietruite

Între vremuri feudale

și prozaice clădiri

Actuale.

Cu iubiri,

Trăiri

Trăite,

Oraș-sat care preface visele în amintiri

Un decor pestriț de iurte

Șandramale

Blocuri, case, fabrici, hale

Peste vale

Și pe burți.

În trecut, oraș de Curte,

Astăzi, un oraș de curți.

Drumurile potecite

Sinuoase

Peticite

Rătăcite

Printre case

Ca în sat

Clopotele bat

Răcnite

Să anunțe-un răposat.

Un bătrân solemn și sobru ca un nuc

Ține pasul clopotelii, tălăngindu-și mersu-n cale

Cu bătrâna lui, agale,

Peste vale

Duc poveri de ei știute - și se duc.

Teii-ncolonați așteaptă

Lung de bulevard,

Horind ca un gard.

Parcă vor să însoțească

Oameni ce pășesc în șoaptă

Să nu rătăcească

Ori să afle scurtătură de la strada dreaptă.

Din pădurile arame,

Urși domesticiți

De foame

-Cum, necum-

Cu dulăi sălbăticiți,

Ca într-un safari

Stau la marginea răbdării

și de drum.

Schit pustiu la San Nicoară

În uitare,

Nepăsare

De muzeu

Ca un Colizeu

Depărtat de oameni, dară

Sus, în zare,

E apropiat de soare

și de Dumnezeu

Marius Boacă

Я долго шёл к себе пустому, 
Я долго думал о судьбе.
Я знал не будет по простому,
и путь свой продолжал во тьме.

Я танцевал в кругу равнин,
Под мне противный звук гитары. 
и мне не быть в кругу своим, 
и мне не выйти из Сансары.

Я слишком сильно быть хотел, 
Освобождённым от проклятья, 
Но ведь проклятие – мой удел
и я уйду в круга обьятие

Nu mai pun suflet unde nu e loc

Nu mai pun suflet unde nu-i pământ,

Unde iubirea-i vânt și cuvântul — mormânt.

Am semănat în pietre calde speranțe,

Dar n-au crescut. Au fost tăceri, distante.

Nu mai îmi las inima la întâmplare,

Când ușile se-nchid cu teamă și sfidare.

Mi-am învățat valoarea din eșec,

Nu orice „vino” merită să plec.

Nu mai rămân acolo unde dor

Se face zid, și nu e viitor.

Sunt suflet, da, dar nu-s de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui.

De-acum, păstrez ce simt cu îngrijire,

Că prea ușor s-a transformat în rănire.

Nu-s rece — doar mai clar în ce aleg:

Unde nu e loc… mă adun și plec.

Partea I: Geneza absolută.

Nimic, nici timp, nici întuneric,

În jur se varsă vers pe vers,

Lipsit de viață și generic,

Se naște-al nostru univers.

Un haos făr’ de chip și nume,

Materie făr’ de lăcași,

Începe-n taină să îndrume

Ai universului urmași.

Colapsuri vii și violente,

Conchid în singularități.

Lipsit de har; de sentimente:

Un univers de unități.

În solitudine deplină,

Și-n amalgam de realitate,

Într-o cadență grea, divină,

Se naște o fraternitate.

O legătură strâns croită,

Nelimitată-n timp și vieți,

De univers adânc unită

Și așteptată de poeți.

Trec ani, din mii în miliarde,

Și-apoi din miliarde-n mii,

Aceeași indivizibilitate,

Rezistă-n anarhie, rezistă-n armonii.

Partea II: Pre-geneza definitorie inițială.

E toamna lui două mii trei,

Nouă septembre, miez de noapte,

În lipsă de-un stabil temei,

În univers, materia se zbate.

O mică rază nesfârșită,

Plutește printre supernove,

Lipsită de culoar și conduită,

Dărâmă-n matematici și in slove.

E-acea fraternitate uimitoare:

Se-ndreaptă-n deviere spre Pământ,

Dar în decelerare arzătoare,

Se-aude parcă suspinând.

Micuța unitate se divide

În două mici particule de stea,

Din care una scade în orbite,

Iar cea de-a doua, tot pe loc stătea.

Particula ce orbitează,

Se mișcă-n lipsă de recul,

Pe când cea ce staționează,

Formează parcă un tumul.

Și fracțiunea orbitantă,

Se-ndreaptă brusc către Pământ,

Iar cea stabilă și restantă,

Se-aude-n hohote plângând.

Partea III: Geneza definitorie inițială.

E ora trei, două minute-amare,

Pământul naște un copil,

Ce parcă ar fi vrut să zboare:

Dădea din mâini ca un debil.

Plângea umil, dar nebunatic,

De parcă dragostea-și pierduse,

Iar al său plâns tot mai sălbatic,

Ore întregi se menținuse.

Și totuși plânsul s-a sfârșit,

Băiatul soarta-și acceptase,

În starea-și vagă prăbușit,

Nici lacrimă nu-i mai rămase.

Trecut-au luni, doișpe-exact,

Copilu-un anișor avea,

Era chiar ziua lui de fapt,

Dar încă nu putea mergea.

Jucându-se pe-afară cu copiii,

Ceva în inimioară-l înțepă,

Și amețit de tainele prostirii,

În piciorușe brusc se ridică.

Copilul agitat și nebunatic,

Prin curte, în neștire tot aleargă,

Pân’ se oprește brusc ca un lunatic,

Și cerul vrea cu ochiul său să spargă.

În ceruri iar materia se zbate,

Particula ce-n taină aștepta,

Printre steluțe vii și variate

Înițiază tandru-a se mișca.

Se aranjează molcom în orbite

Și răbdător așteaptă suspinând,

O rază fină spre Pământ emite,

Copilul prinde-un zâmbet slab și blând.

Partea IV: Geneza definitorie finală.

Și iarăși luni trecut-au în neștire.

Nouăsprezece martie, două mii cinci.

Într-o măiastră, amplă strălucire,

Particula se-așterne în pelinci.

Coboară agresiv și nebunatic

Spre noul și eternul ei lăcaș,

Și într-un ger târziu, primăvăratic,

Se naște pe Pământ un nou urmaș.

O firavă și gingașă copilă,

Frumoasă ca o zână din povești,

Drăguță, zâmbăreață și umilă,

Că dac-o vezi n-ai cum să n-o iubești.

Partea V: Izolarea spațio-temporală.

Și uite că acum în univers

Steluțele ajuns-au pe Pământ,

Necunoscute-n spațiu și în vers,

Și neștiind de-al lor discernământ.

Și anii tot se surpă-n nicăieri,

Prezentul e concis, dar relativ,

Cuprinși de fericiri și de dureri,

Copiii viețuiesc rezumativ.

Striviți de izolare reciprocă,

Nici nu știau de ce li se urma,

În existență grea și univocă,

Drumul comun stătea a se forma.

Partea VI: Drumul comun. (Trecere la persoana I)

Și în sfârșit te-am întâlnit pe tine,

Fără să știu că te-am iubit mereu,

Delimitați de-a timpului cortine,

Am sfărâmat al nostru separeu.

Am revenit iubire iar acasă

Și ne-am iubit cuminte și deplin.

Atât de firavă, atât de grațioasă,

Că mă topesc în ochiu-ți cristalin.

Ești inima ce-mi bate în orbite,

Un helix în al nostru ADN,

Un satelit în nopțile-mi umbrite,

Prestigioasă ca un OZN.

Și te-am iubit în neștiință aspră,

Inconștient de-al nostru sentiment,

Dar să-ți admir iubirea ta măiastră,

O viață nu-mi va fi suficient.

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

Pierduți între iluzii plutim împinși de valuri

Speranțele confuze înoată amăgit

Blazată realitatea înghite idealuri

Trăim fără concluzii spre golul infinit

Treziți la realitate când vine o furtună

Aflăm ursita scrisă, destinul stabilit

Râd zeii la șuetă jucându-ne la zaruri

Speranțele ciobite ne-nțeapă ascuțit

De cruda realitate iubirea ne salvează

În doi găsim o cale vâslind îndrăgostit

Lumina din privire e tot ce mai contează

Cuvintele albastre pictează răsărit

Iluziile-s perfecte, o ceaţă-n realitate

Speranțe năruite destramă răsucit

Iubirea te înalţă sau te aruncă-n noapte

 Pe unii îi adună, pe alţii i-a smintit

Trăim în realitate gustând lacrimi amare

Speranțele ucise rănesc adăpostit

Căzuți în amăgire gonim la întâmplare

Iluziile albastre sublim ne-au despletit