FANTEZIE PE ŢĂRM...

    Din seminţele disperării mele, 
    Au răsărit copaci până la cer, 
    Cu fructe coapte-n mii de stele, 
    Ce strălucesc în plin mister... 
    
    Am plâns cu lacrimi crude, în zadar, 
    Îmbrăţişând copacii fără rădăcini, 
    Căci ei creşteau, iar eu n-aveam habar, 
    Într-ale cerului, înalte, verzi, grădini... 
    
    Şi toate acestea se-ntâmplară, 
    În cuta ochilor din care curge rouă, 
    Căci trandafirii înfloriţi aseară, 
    S-au ofilit în ziua asta nouă...

    De ce-am ştiut că tu vei fi aceea?
    De ce-am sperat că te voi întâlni? 
    Cum am ştiut că-n umbra palmei tale, 
    Se naşte-n fiecare zi, un zbor...
    Cum de-am crezut în tine,
    Cum de-am crezut în noi?
    Cine să-mi fi şoptit în pleoape,
    Că tu eşti cea pe care-o voi?
    
    Destăinuieşte-mi mie,
    Şi fă-mă să-nleleg,
    Că ce trăiesc acum, nu-i vis,
    Sau şi mai bine, dacă-i vis,
    Nu mă trezi, ci lasă-mă să dorm...
    Şi dormi cu mine,
    Pe acelaşi pat de frunze vii,
    Să-mi fie clipa cât un veac,
    Noaptea - o-ntreagă veşnicie...
    
    ... şi-n zori, să mi te naşti din nou,
    În zi, cu visul meu să creşti,
    Să mi te dărui iar şi iar, în noapte-albastră,
    - nu-i lacrimă mai pură şi mai castă – 
    Căci pentru mine noaptea-i zi,
    Şi ziua, noaptea noastră...

    Aşteptând superba ninsoare să cadă, 
    Cu urme de paşi dansând pe zăpadă, 
    Primăvara îşi frânge cu greu cruda iarnă,
    Aşternându-şi covorul de flori în poiană... 
    
    Firavi, clopoţei din zăpezile-nalte,
    Îşi tremură-n soare petalele dalbe,
    Şi-n clinchetul lor de argint sunător,
    Rândunicile zboară pe-un cer fără nor...
    
    În zare, cu greu, bâzâind hărnicuţe,
    Albinele-şi poartă tainul cel dulce,
    Din trudă şi chin se naşte dulceaţa,
    Şi pacea florilor ce umple fâneaţa...

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    N-a fost drept, şi nici cinstit, 
    când schimb de inimi am făcut, 
    şi-acum în pieptul meu s-aude sist străin, 
    dezacordat şi cabalin...
    
    Dar ţie ce-ţi mai pasă-acum

    tu eşti cu altul: 
    iubind, te-ai înnoit cu trupul meu, 
    cu ochii mei, cu buzele mele,

    cu visele mele, cu gândurile mele...

Cumplite vremuri în zadar trecură,
Răpind a lumii inocentă vară, 
Prea multele cetăți căzute-n ură, 
S-au risipit în fum, ca să se-nalțe iară... 

Pe când femeile țeseau în tihnă, 
Și pruncii, cu blândețe, își păzeau, 
Bărbații lor lipsiți de odihnă, 
Război, în slava zeilor, porneau... 

Se-ncrucișară în lumina lunii, săbiile reci, 
Topind amurgul într-a nopții stele salbe. 
Întunecate-n sânge, armurile, ajuns-au seci, 
Nemaipurtând pe scuturi trupuri albe... 

Căci al cetății zid stă încă în picioare, 
Iar corbii zboară-n cercurile mii, 
Și ruguri nesfârșite-n cer se înălțară,
De prefăcu adânca noapte-n zi...

Mai știi nopțile

când Luna lacului-i zâmbea 

cu calm seral își oglindea

a ei rece față-n apa sa?

sau zilele 

când Soarele abia ce răsărea 

în marea vastă își vărsa 

un roșu-aprins ce ne-nroșea?

Mai stii oare

când vara ploile cântau 

în grave octave de ne trezeau

din vise în vise ne regăseau?

Mai știi oare

acele Luni, acei Sori și-acele ploi,

cum lucrau împreună doar pentru noi

şi-n clipele-acelea eram amundoi?

sau, cum să o spun mai firesc?

eram doar noi doi

cu fetele-aprinse

aprinși de emoții și goi!

Marius Ene, August, Polonia

O, Doamne sfânt, mă rog la Tine,

Privește jos, la viața-mi grea,

M-am săturat să stau în umbre,

Să fiu uitată-n casa mea.

M-am săturat de nepăsare,

De glasuri reci și pline de dureri,

De lacrimi strânse-n înserare,

Când nimeni nu vrea să mă ceară-n tăceri.

Mama mea, Doamne, nu mă vede,

Și inima mi-e greu de plumb,

Alege omul ce-mi dă teamă,

Și spune să tac când mă frâng.

Eu strig, dar nu m-aude nimeni,

Doar Tu, ce totul poți schimba,

Te rog, protejează-mi sufletul firav,

Și salvează-mă, Doamne, din această viață grea.

Fii scutul meu în fața lor,

Fii vocea mea, când eu n-am glas,

Fii alinare, fie-mi zbor,

Când lanțul rece m-a rămas.

O, Doamne, ia-mă-n brațul Tău,

Și arată-mi calea de lumină,

Căci doar cu Tine pot să sper,

Să simt iubirea Ta divină.

Nu mă lăsa să cad sub greul lumii,

Tu ești Părintele ce-mi dă tărie,

Ascultă, Doamne, ruga mea fierbinte,

Și scapă-mă din suferință și pustie.

Ființă necuviincioasă, 

Care cu greu 

Se arată,

Se-nfioară și se teme

Îmi spui frumos

Dacă ai probleme? 

Cu drag te ajut,

Un sfat și poate..

Un sărut.

Doar să te faci observată 

Să te privesc,

Nu cu ochii-n ceață. 

Fiindcă tu, frumoasă 

Ai o strălucire 

Ce-n suflet mă apasă,

Vreau să te iubesc

Cum se cuvine,

Cu tine să reușesc. 

Am dormit așa de mult

că, stând pe pernă cu fața șifonată,

am realizat că momentul potrivit e-o amăgire

și că, de fapt, nu vine niciodată.

Cred că și din cei care au murit

în așteptare de momente potrivite,

încă așteaptă nemișcați chiar și acum,

să se întâmple din morminte.

Dar sunt și alții curajoși,

de exemplu, să ne gândim la primăvară,

dacă ar aștepta momentul potrivit să înflorească primul copac,

ar fi în lume pe veci iarnă.

Sau dacă roadele din pământ,

ar aștepta momentul potrivit să iasă, oh Doamne,

am muri cu toții de foame.

De aceea cred că ar trebui să vorbim,

să nu mai așteptăm momentul potrivit care oricum nu vine,

pentru că dacă o mai lungim așa de mult,

o să mă omoare, într-un final, dorul de tine.

(și o să intru în categoria celor din strofa a doua)

Am  renunțat să te privesc lipsit de mâini

Și-acum fugind mă rătăcesc lipsit de tine

Lipsește râșnița uitării să te-alung

Ai rădăcinile adânc înfipte-n mine

Primind departe nu mai pot să te ajung

Lipsindu-mi azi mă risipește gol un mâine

Fumează timpul consumându-mă vioi

Rămâne scrumul amintirilor străine

Pornind în noapte visul fumegă nevoi

Târându-și farmecele rupt de realitate

Cărând speranțele tot  caută-napoi

Lipsindu-mi șansele plâng rănile crăpate

Plutind incert aripa-mi frânge dorul viu

Căzând inert mă va zdrobi naivitate

Lipsit de tine frunza-mi seacă ruginiu

Iarna tristeților născând absurditate

Pierind cărările mă-ntunecă târziu

Lipsit de primăvara ochilor văd noapte

Lipsit de tine cine sunt nici că mai știu

Executând dezorientat absente fapte

You drive me crazy

...with your lips

...with your voice

...with your eyes

...with your look

...with everything you are

...with everything you do

Cause everything i have in my head for now is you.