Dulce otravă

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

În glas de vânt se naște-al meu cuvânt,

Răsună-n inima mea versuri blânde,

Ce-și caută drumul lin și pur, pe pământ.

Îmi țes cu fire de speranță vise,

Pe ritm de suflet, cald și complice,

Și fiecare strofă-n joacă-mi scrise

E-un joc de lumini ce-n suflet se aprinde-n ice.

În val de gând și dor ce nu se-ntunecă,

Poezia-mi prinde aripi zburătoare,

Să-atingă inimi, să aducă-o zâmbet dulce,

Să cânt din ranița mea de visătoare.

Ascultă-ți ecoul, vine plin de-ntrebări,

În ritm de versuri calde și senine,

Te-ndemn să pășești printre dorinți și zbateri,

Unde-ncepe lumea mea, cu primele rime.

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Nu, nu toți murim dintr-o dată.

  Unii murim… puțin câte puțin.

Dimineața, când ne trezim fără motiv.

  Seara, când stingem lumina în tăcere.

În mijlocul oamenilor,

  când nimeni nu ne vede.

Sunt oameni care râd… și totuși mor.

  Care spun „sunt bine”,

deși nu mai au nimic înăuntru.

  Sunt oameni care umblă pe stradă

ca niște fantome cu piele,

  cu ochii plini de ploi nespuse

și sufletul ca o cameră goală, rece,

  unde nu mai intră nimeni.

Ai văzut vreodată un om stând în tăcere

  pe marginea patului,

cu privirea pierdută,

  și mâinile strânse, ca și cum

s-ar ține de el însuși să nu cadă?

Nu e lene.

  Nu e lene să nu te mai ridici.

E durere.

   E oboseala aia care nu trece cu somn.

E golul ăla care nu se umple nici cu iubire.

  E sfârșitul...

într-un om care încă trăiește.

  Ne-am obișnuit să fim singuri,

Să nu cerem, ca să nu fim refuzați.

  Să nu plângem, ca să nu fim slabi.

Să nu iubim, ca să nu mai fim răniți.

  Dar în spatele zidurilor noastre…

suntem doar copii speriați

  care încă așteaptă să-i ia cineva în brațe

și să le spună:

  „Nu plec.”

Dar nu mai vine nimeni.

  Și în fiecare zi,

murim câte puțin.

  Oameni,

uitând cum e să fim… oameni.

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

Nu mai pot, chiar nu mai pot

Să respir, să dau din mâini, să înot

Sunt o persoană așa oribilă

Și chiar dacă nu îți pot spune de ce

...crede-mă...sunt o persoană penibilă

Mă omoară propriile gânduri și nu mai am ce face

Am crezut că poate dacă mă implic, dacă mă dedic

O să pot însfârșit să ajung ceva, să mă ridic

Doamne, nu mai știu ce să fac

Am cerut ajutorul tuturor cărora m-au ascultat

Și știi ce e cea mai rea parte?

Este că ei chiar au încercat...

Dar pe mine ceva tot mă împarte

Vreau să țip, să mă audă tot blocul și orașul

Haha, dar cred că o să ajung doar să îmi umplu păhărașul

Ți-am cerut ajutorul, Andreea, ce tot faci?

De ce tot te mai prefaci?

Nu îmi ești prietenă, nu îmi ești alături

Presupun că orice fel de legături...

Că anii nu prea mai contează atunci când nu mai intră banii

Asta e? Trebuie să te plătesc?

Nu ești cum îmi amintesc

Ce? Nu e așa? Cum ar mai trebuii să o privesc?

Au trecut aproape doua luni

Și până acum sunt doar promisiuni

Iar tu, Maria, tu ești fericită?

Îmi amintesc zilele în care te simțeai răsucită

Când vorbeam eu cu vreo zmintită

Dar acum, de anul nou, m-am tăvălit cu o sucită

E neobișnuită, mă excită

Dar nu mă intrigă, nu mă face să gândesc

Nu mă face de ce sunt în stare să dovedesc

Nu mă ajută să mă împlinesc

Am nevoie de tine

Ea a venit la mine

După ce tu mi-ai rupt inima în două

Ce era să fac, să fiu cu amândouă?

Tu ce faci atunci când plouă?

Te mai ascunzi și tu de rouă...

Știi, e chiar destul de amuzant

Eu îți țip în ureche constant

Și tu nu îmi vei da vreodată vreun răspuns interesant

Sunt obosit, de lume, nu știu ce mai caut aici

Ce rost are să citești, să îți șoptești?

Să îți explici atât de multe povești

Dacă în final tot ajungi să strici...

Dacă...știi ce? Nu mai contează ce aveam a zice

Nu mai are rost a mă contrazice

Andreea mi-a spus că fac pe victima

Am crezut că mă supraestima

Sau că încerca doar a mă deprima

Dar are dreptate, mă tot plâng și plâng

În loc ca în gura inima să mi-o strâng și frica să mi-o înfrâng

Dar nu, nu mai am puterea în mine

Nu îmi mai iese, vreau doar să se termine.

Ca un lut ma modelati

Niciunul dintre voi nu ma lasati

Sa stau in linistea mea

Fiecare face ce vrea

De la ce imi place pana la ce spun

Chiar si ce mananc la mic dejun

Tot incerc sa va fac pe plac

Dar nu mai suport nu ma mai impac

Cu nimeni si nimic

Nu mai am propria personalitate

Ci bucatele vechi remodelate

Sunt lut,n am ce face

nu mai stiu ce chiar imi place

În astă seară mâna mi-am întins

Poate voi reuși să mângâi stele,

Dar cineva de acolo sus mi-a spus

Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele

Fără a sta prea mult pe gânduri

Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,

Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică

Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar

Și am vorbit cu Steaua Nordului

Să-mi fie far când calea rătăcesc,

Să-mi lumineze drumu-n noapte

S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc

Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit

Că n-am putut să mai repet dorința,

Că dintr-o dată cerul s-a înnourat

Și între noi s-a încheiat ședința

Voi încerca din nou și mâine seară

Să stau de vorbă și, cu alte stele,

Și poate voi avea puțin noroc

Să aflu, că una-i mama...dintre ele!

Draga mea, în ochii tăi se strânge

Lumina dimineților de mai,

Iar inima mea tăcută plânge

De fericirea care ești și dai.

Draga mea, când pasul tău se-apropie,

Par florile să înflorească iar,

Și vântul blând al serii îmi șoptește

Că lumea toată-n tine are har.

Draga mea, când mâna ta mă cheamă,

Se-ntoarce primăvara pe pământ,

Și parcă timpul însuși se destramă

Ca un castel de nisip dus de vânt.

Draga mea, dacă se stinge cerul

Și stelele se pierd în depărtări,

Iubirea mea va fi tot universul

În care-n veci vei înflori, ca-n zări.

Crezi că n-ai iubit vreodată

Cum pe ea o mai iubești.

Dulce, caldă și-adorată

Ca și floarea ce-o privești.

Seara când te culci și somnul

Ce se așterne peste gene,

Tot la ea îți zboară gândul

Și tot sufletul tău geme.

Ai dori să fi covor de flori

Ea mereu pe el să se-aplece.

Zvonul în spectru de culori

Ca să spună cine o place.

Pe cer luna palidă te-mbie

Luminoasă să o privești.

Păsărelele te-ncântă,

Ciripind să tot iubești.

Dară toate trec pe lături

Fără chiar să vezi că ochii

N-au zărit că sunt alături,

Și gândind, te prind iar zorii.

Azi te am pierdut , uitat pe frunzele de August

Uitat in pasii pe nisipul cald

Caci s a racit fiorul pentru tine

S-a stins visarea atator ani…

Azi te am pierdut pe Cerul limped’

Si-n adierea de tarzie vara,

Caci e tarziu si-n inima si-n suflet

Iar timpul a inceput sa nu mai doara…

Azi te am pierdut si te am lasat în urma

Stralucitor , perfect si infinit

Îți multumesc ca-n ciuda atator ani

Inima mi ai hranit!