CREZ...

    Cine sunt eu...
    nisip, pământ şi apă...
    ...fără nici un fir de iarbă...
    ...herghelii de cai s-adapă,
    văile îşi ard lumina,
    - neîntunecată-i vina -
    ...că am aşteptat furtuna... 
    primul strop de ploaie deasă, 
    ca perdeaua de matasă, 
    primii zori de noapte-adâncă,   

    prima stea lucind pe stâncă...

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

    Aş vrea să-ţi cânt un mic sonet 
    Cu paşi mici de menuet 
    Căci iubirea mi-e flămândă 
    Zi şi noapte stă la pândă 
    Să-ţi şoptescă-încet un vers 
    Din adânc izvor cules...
    
    Aş vrea să-ţi cânt o melodie 
    Cât un puf de păpădie 
    Căci mi-e sufletu'-nsetat 
    De săruturi pe-nserat 
    Diamantele-nstelate
    Să-ţi şoptească versuri mate...
    
    Aş vrea să-ţi cânt un cântecel 
    Mic, micuţ, cât un inel 
    Ineluş cu piatră nouă 
    Bobuşor sclipind în rouă 
    Rouă mică-nvolburată 
    Ca iubirea mea-nfocată...

- Ie cu pâne!, îmi zice bunicul cu voce calmă...
Ascultător, frâng din pânea proaspătă și aburindă, coaptă pe vatră, o coajă mai arsă, așa cum îmi place mie... Rup cu dinții din coaja crocantă, apoi iau o lingură zdravănă din lemn și o înfing cu curaj în borșul roz cu urzici și cartofi, dres cu smântână nouă covârsită în ulcică de lut...

Borșul făcut de bunica era întotdeauna servit în caston de lut ars, iar eu mă zbăteam să dau gata porția uriașă, întrucât, dacă nu terminam tot borșul, nu căpătam din cei mucenici cinstiți cum se cuvine de bunicu și cu un păhăruț de vișinată...

Nu știu cum îl făcea bunica, dar tare bun mai era borșul ei de urzici, căci primăvara, la ieșirea din iarnă, întotdeauna punea în el și carne din garniță păstrată la beci în borcane pline de untură...

Motanul îmi toarce pe picioare cu nările și mustățile fremătând de dorul unei fărâme din porția mea...

- Dălă-i gios, nie boală, câți!, zice bunica cu vorba aspră și pleznind în aer cu șervetul din cânepă, iar motanul, țuști!, îmi sare din brațe și-o tulește speriat sub pat, de nu-i mai vedeam decât vârful de la mustăți care îi ieșeau haios prin găurelele de la dantela ce mărginea cerșaful patului pe care stăteam...

- Lasâ-l măi, dă-i pași! Câ-i suflit șî iel!, zice bunicul împăciuitor, uitându-se după motan și ridicând într-o parte fața de masă "cea nouă", care, din scrin, vedea lumina zilei numai la ocazii speciale.

- Daaa, atâta îl mai cați întri cornițe! Toooată ziulica câtă-i di lungâ stați bot în bot, ce-ți ave di împărțit, nu știu, câ șoarice, leneșu aista, nu prindi, da' la masă nu lipsește, Doamne ferește!, câ nu-ți ticnește îmbucătura di miorlăielile lui!, zice bunica lansând săgeți iuți către bunicu.

Împăciuitor, moi o bucățică de coajă în borș, și-o întind către mustățile pofticioase. Motanul, cu delicatețe de "monșer", prinde a lincăi bucățica sub pat, în privirile dezaprobatoare ale bunicii, care din firea ei ar fi fost în stare să-i taie din tain motanului, nu din zgârcenie, cât mai degrabă din numărătoarea neamului șoricesc, măcar că nu vedeam de nici unii prin acareturi...

După siestă și treburile din gospodărie de peste amiază, amurgul se lasă greu, orătăniile-au prins să cârâie în surdină în poiata lor, cânele tace și el mulțămit în cotruța lui, iar eu, cu inima tremurândă de emoție, precum motanul la prânz, mustăceam după bunicu, neștiind cum să-l provoc la poveștile de-cu-sară, din cătănie, din vreme de război...

- D'apoi, cum bunicule? Chiar și-o fiert cureaua din piele ca s-o mănânce? Așa de aprige "ierau" vremurile acelea?

- D'apoi cum altfel? Câ nu se găse di mâncari pi nicăierea, unii chiar și-o fiert ochincile din chișioari! Da' chițcanii ierau buni la proțap, cine-i prindea, c-o fost secetă și nu s-or făcut holdă... iară lumea murea pi capite di foame... șî când s-o mutat linia frontului, om plecat în bejenie, câț om fost, numa' cu hainili di pi noi, c-așe ne-or zis la comună... ș-am plecat cu trenurili de vite, încărcate cu oameni, de stăteau suiți șî pi dieasupra vagoanilor, că ieram mulți să ne salvăm din calea vrășmașului, care ne-ar fi omorât dacă îi ieșeam în cale...

Un fluture mare - cap de mort - a rupt tăcerea, fâlfâindu-și disperarea după lumina becului de sub streașină. Mă uitam la mâinile bunicului meu, mâini muncite, cum ridică paharul de vin și înainte de a-l sorbi, bunicul a scăpărat câteva picături rubinii către țăr'nă: ofrandă de sânge pentru sângele curs al tovarășilor de cătănie care-au pierit în războiul cel mare... dar și pentru sine, el însuși rănit în bătăliile acelui război...

Eu înfulecam, cred, al patrulea mucenic, din cei însiropați și tăvăliți peste zi în nucă și miere de bunica, care acum ofta în surdină, bolmojind la niște ațe de-ale ei...

Bunicul ședea pe-o lăicioară acoperită grijuliu de bunica cu un preș moale de coade, să-i mai ostoiască din durerile rănii căpătate în război, rană produsă de schijele unui obuz care a decimat regimentul bunicului...

- Mulți or chierit atuncea, pre mulți, iară unii s-or ales cu răni grele sau cu sminteală..., zice bunicul oftând...

- Da' în bejenie cum o fost bunicule?, îi zic eu zgândărindu-i într-adins amintirile, ca să nu care cumva să mă trimită la culcare...

- Greu! Tari greu o fost!, zice oftând bunicul. Că pi noi ne-o luat în seamă niște grofi cari avea casâ mari cu nu-ș câte odăi, da' pi noi ne-o pus cu vitele câți ieream, nu ne-o dat nici velințe, di dormeam ca vitele în paie...

- Cum așa bunicule?, zic eu revoltat de neomenia suferită de bunicul și toți ai lui...

- Uite așe! Că de muncit la vite peste zi, sau la câmp, sau la pădure ne dădea la toți, numai pentru mămăliga și acoperișul grajdului în care stăteam. Măcar că săsoaica n-ave copchii, di grasă și de neomenia lor... Iară mămuca îi munce în casâ la dereticat și scuturat, câtă-i ziulica di lungâ, fără o canâ di apă, dară n-ave încotro, fiindcă ni ținea pi toți laolaltă... Câ unii din sat cu noi or fost despărțiți și dorul și jalea le ierea mari de nu știau unii de alții...

Din nou, liniștea nopții se lăsa, din când în când, frântă de țiuitul ciuvicii care își striga perechea... Bunicul nu șchiopăta, dar când se strângea cerul a ploaie, mi-l aduc aminte cum își freca încet piciorul stâng, acolo unde schijele obuzului îi lăsaseră amintirea lor de fier...

- Bunicule, da' zii și de comoară!, zic eu cu voce moale...

- Păi dacâ știi, la ci să mai spui io?, îmi zâmbește bunicul șmecherește pe sub sprâncenele-i suri și groase...

- Te roooog, bunicule!, mă milogesc eu cuminte și încrezător, căci știam că rubiniul din pahar îi dezlega și mai mult vorba domoală și-l cunoșteam deja când avea chef de stat la povești...

- Păi o fost așa: într-o zi, când mămuca spăla podelele săsoaicei, o scândură se iți din locașul ei, dezvelind o cutiuță croită din lemn. S-o dovedit că iereau cocoșei din aur, bani străvechi, cu valoare, da' mămuca i-or pus la loc, fiindcă era femeie cinstită. Iară săsoaica o văzut a doua zi, ș-o întrebat-o dacă i-o dibuit comoara di sub podele. Iară mămuca o zîs că doară pi dinafară o spălat podelele și nu pe dinăuntru...

- Grozav, bunicule!, am bătut eu din palme încântat, trezind-o pe bunica din moțăială, care având știință de poveștile bunicului, nu le mai lua în seamă, ci doar mă săgetă cu privirea:

- Hait, de-amu la culcare, că-i trecut de cufundac!, zice bunica oftând ușor și strângând firimiturile de pe mușamaua cu care era învelită masa.

Cu greutate și lentoare-n picioare, m-am dus către așternutul răcoros și alb ca laptele. Am făcut închinăciune după datină și m-am vârât sub macatul aspru, gândindu-mă la bunicul cel tânăr din poza îngălbenită și pătată de muște de pe perete: el împreună c-un tovarăș de cătănie, zâmbeau, fără să știe la grozăviile pe care aveau să le înfrunte împreună...

Și mie în simplitatea mea de copil, nici că făceam vreo diferență între sfinții din icoana alăturată, care parcă cântau în cor slava celor muceniți în războiul cel mare, a celor care atunci mai trăiau doar în vorbele domoale ale unui bunic și în luminițele strălucitoare, precum niște bănuți din aur, din ochii măriți de admirație a unui ștrengar de nepot... și care, uite, astăzi, trăiesc din nou în slovele acestea așternute-n amintirea lor, ca să nu se risipească...

Intră iubito, pășește-mi pe suflet,
Precum amurgul pe cerul complet...
Toarnă-mă-n palme ca lutul fierbinte,
Să-mi fii adâncimea cuibărită în minte...

Fă-te comodă în tot trupul meu:
Odihnește-te-n mine, lasă-te greu...
Apasă-ți penumbra pe tâmplele mele,
Să-mi fii limpezimea îmblânzită de stele... 

Și dacă vei vrea să-mi privești printre pleoape,
Somnul ușor ca pe-o frunză purtată de ape,
Din nou, pe piele, să-mi scrii ridul adânc,
Ca pe un vers, pe care, flămând, îl mănânc...

Și dacă vei vrea, cândva, să afli ce simt,
După o noapte albastră topită-n absint,
Fii răsăritul ce șterge această tristețe adâncă,
Fii țărmul meu, pe care valul nebun se aruncă...

    Din val în val m-a legănat catargul, 
    şi-n tine am naufragiat... 
    danielă vie-şi schimbă forma, 
    ca lanul de lumină-nsângerat.
    
    Şi-am plâns fertil,
    prin răni ce-au devenit opace,
    spre verdele încremenit în jad
    un psalm, luminii care tace.

Primăvară dulce, 

Care tu înflorești din tei, 

Și florile care răsar, să se culce, 

Lângă mila dragostei. 

Iarna se duce cu al ei gând, 

Și păsările ciripesc, 

Și se duc în văzduh, zburând, 

Spre vremurile îndepărtate. 

Ochii tăi de argint ce strălucesc, 

Și mintea ta se purifică în parfum, 

Și stele tale ce lucesc,

Se sparg în fum. 

— O, sufletul meu de primăvară,

De s-ar stinge în pustii,

Câtă suferință s-ar duce în povară,

La tristețea liniștii. 

Să merg cu tine, 

Mergând pe o rază de soare, 

Pe blândul luceafăr de sus,

Să fiu cu tine singur ca într-o închisoare. 

Pe universul primăverii, 

Lacrima ta plânge, 

Și o strânge la pieptul durerii, 

Amorul tău se înfrânge. 

Cuvintele mele se-nchid,

Și ochii  tăi s-au stins,

Și sufletul ei luminând, se deschide 

Geana ta de cristal s-a aprins.

Iarba răsare, natura se bucură, 

Florile cântă, iar copaci se-nveselesc,

Și ne acoperă într-o pătură

Spunând : noapte bună. 

Ce-aș mai putea face acum?

Ce mă voi face pe ziua de mâine ?

Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână

Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.

Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune

Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas

Ți-am povestit toate momentele bune

Te-am tras încontinuu de nas.

M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc

Am reușit să le fac mai calde.

Degeaba dacă n-am putut să le trezesc

Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.

M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală

M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg

De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală

N-am simțit niciodată că-nțeleg

Dar acum realizez că o fac.

Viața este un dar de la Dumnezeu

Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris   

Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu

Niciodată cel cu mare dificultate

Asta e prostia omului indecis.

Moartea este o mare binecuvântare…

Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade

Și ai știut să-ți ceri iertare

Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade

Trăind veșnic în împărăția Lui.

M-am abținut atât de mult să nu te plâng

N-am reușit în totalitate,moșneguțule

Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng

Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.

Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică

Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână

Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică

Speram să nu te duci în lumea eternă

Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…

Ne vom mai întâlni noi vreodată?

Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare

Dacă slabul de mine atârnă?

N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?

Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…

Din minte apare gindul

Din inima iubirea

Din somn apare visul

Din dragoste apare fericirea

Din vorbe-apare scrisul

Iar cei uşor devine greu

Din amintiri te modelez pe tine

Iar din tine-apar şi eu

Din timp apare graba

Şi fuga după fericire

Din clipe alcătueşti trecutul

Şi visezi la nemurire

Din viaţă apare moartea

Din linişte singurătatea

Din dor apare lacrima

Murind iţi cumperi libertatea

Încerc să-ascund ochii privirii,

După lentila neagră, sub ochelari,

În el e sentimentul despărțirii,

Și lacrima ce mi se scurge pe maxilari

Mi-am zis să fiu puternic să rezist,

Să nu arăt că sunt și eu emoționat,

Însă momentul a fost prea trist,

Și n-am putut să mă opresc din lăcrimat

Cu toții ne-am exprimat regretul,

Pentru colegul nostru din liceu,

Știiam că încă nu avea biletul,

Dar am aflat că l-a răpus un AVCeu

Gândul acum devine rătăcitor,

Zburând și în trecut și-n viitor,

Și îți șoptește...și tu ești călător,

Și vei pleca, când ești chemat..de Mântuitor!

Scrisă cu durere de Cezar!

Pe curând!

Când luna-nchide pleoapa

Suferinței arzătoare... 

În seri de vară, cand soarele moare,

Mi-e săpată groapa.

Cimitir de stele, un sicriu

Așteaptă, s-arunci o pată.

Culoarea să ia drept pradă

Nemărginitul gri pustiu. 

Sunt incă viu în el. 

Aștept ochiul să mi-l deschizi, 

Privirea să mi-o aprinzi.

Să nu te sfiești de fel. 

Intră-n gând, străbate... pe mine

Și lasă-mă, printre rândurile tale

Să mă pierd ca într-o vale,

Unde tot ce-i rău, acum e bine. 

Fii vântul ce frunzele-mi adie, 

Stârnește focul cel dintâi. 

Cuprinde al meu căpătâi,

Și dă-mi sărutări. O mie. 

Să ne-nălțăm în amurg. 

Două flori spre stele, 

Uitând de suspinele grele

Ale ceasurilor care curg. 

Ori doi aștrii-n cer, 

Ce se ating cu a lor lumină. 

Nu-i păcat, si nu-i nici vină

Sa fim eterni... Atât, eu sper.

Ce înseamnă cu adevărat să "trăiești pentru totdeauna"?

Pe chipuri zâmbete, pe suflete frici
Un joc de noroc în care pici
Tu, ființă, tatuată pe exterior cu piele
Cât de des încerci să îți speli păcatele?
Răul te înspăimântă dar binele de ce-l alungi?
Nu te teme când în pământ o să te ascunzi
Moartea nu-i pustie, doar plină de necunoscut
O paletă de culori, un tablou neînceput.