CREZ...

    În mintea mea, mașinăria se mișcă mereu,
    În cazne ușoare sau în adâncul cel greu,
    Rotițele ei s-or învârti tot mai încet,
    Plătind cu tăcere, datorii din caiet...
    
    Neatent, cafeaua de-azi, am dat-o în foc,
    Rătăcit în mine, prin ale gândurilor stoc,
    Tulburând neanturi în spuză fierbinte,
    Am ucis și-au murit mii de cuvinte...
    
    C-amar mi-e greul, dulce mi-e năpasta,
    Și n-am regret mai mare în lumea asta:
    Să uit în praf poeme, schițate doar în gânduri,
    Pierdute pe vecie vor fi aceste rânduri...
    
    Căci iată, din ruine, un viers se zbate slab,
    Ca un cărbune roșu, strălucind în mihrab,
    Să iasă din uitare, într-a cernelii nemurire,
    Căutându-mi penelul, cerșind o revenire...
    
    Dar mintea-mi zboară, nepăsătoare, rece,
    Eliberată-n timpul, ce veșnic, se va trece,
    Poemele moarte, hrăni-vor alte rădăcini,
    Din care poate, cândva, vor crește alți crini…

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    De dimineaţă ai plecat 
    Cu sufletul pustiit, 
    Păşind temătoare peste zdrenţele 
    Inimii mele... 
    Erai tu. 
    
    Noaptea s-a trecut 
    Şi epuizată ai plâns, 
    Rodnic, 
    Cu lacrimi de rouă... 
    Erai tu. 
    
    În palma ta străluceşte 
    Obosită de drumul cel lung, 
    O stea căzătoare, 
    Un fir de nisip... 
    Erai tu. 
    
    Am zâmbit şi umbrele vremii 
    S-au topit luând cu ele 
    Neantul. 
    Şi pe mine odată cu el... 
    Eram eu.

Pătrund cu oarecare teamă și emoție în suflet, în semi-întunericul răcoros al bisericii. Ecoul pașilor mei mă însoțește pelerin, iar lumina difuză îmi este umbră — prelungire a propriei mele ființe... Tac. Pentru că, dacă aș rosti chiar și cea mai mică șoaptă, mi s-ar părea o impietate, un păcat — ar fi ca și cum aș deranja cumva tăcerea așternută de secole. Nu se aude nici măcar vreo adiere de cânt religios.

Și undeva, înlăuntrul meu, simt cum înmugurește un sentiment de liniște și pace. Atmosfera nu este una apăsătoare, dimpotrivă. Simt pace, iar sufletul îmi este ușor ca un zmeu de hârtie, gata-gata să se ridice și mai mult în văzduh, scăpat de sfoara care-l ține...

Lumina capătă nuanțe stranii, lucirile marmurei parcă au prins viață, iar trupul imens al bisericii îmi seamănă acum cu trupul unei balene uriașe, care m-a înghițit cu totul... Chiar și sub această impresie copleșitoare nu simt teamă, ci mai degrabă siguranță… Și îmi stăpânesc cu greu imboldul de a atinge pereții reci — gestul orbului care își pipăie cu mâinile drumul, rămâne frânt în aer…

Pășesc mai departe, îmbătat de frumusețea locului. Cu-adevărat, ceva sublim se simte în atmosferă, cumva palpabil prin însăși bogăția ornamentelor, săpate în marmură, porfir și lapis-lazuli. Calc cu oarecare teamă pe mozaicul marmorat, ca și cum n-aș vrea să tulbur râurile încremenite de veacuri în piatră. Aproape că simt cum iedera mozaicului prinde viață și mi se înfășoară pe picioare, și am senzația că voi cădea secerat, incapabil să mai fac vreo mișcare...

Mă târăsc, literalmente, mânat de dorința ascunsă de a pătrunde cât mai adânc în inima bisericii și a-i descoperi secretele... Ceva din interiorul meu mă îndeamnă să pun iar un pas înaintea celuilalt și pășesc, mânat de o curiozitate nestăvilită... știind că truda de a „săpa” după secrete îmi va fi pe deplin răsplătită...

Deodată, lumina devine difuză și cenușie, dându-mi impresia că mă aflu pe un alt tărâm, îndepărtat de cotidian și de tumultul acestuia. Inima-mi pare să sară din închisoarea coastelor, tâmplele-mi zvâcnesc, iar fiecare fibră a corpului meu, trăiește anticiparea...

Răcoarea îmi străbate ființa ca un curent ce se propagă prin tot trupul și îmi dau seama că sunt aproape. Da. Am ajuns. Iată. În fața mea se desfășoară o scenă atemporală, care, prin sentimentul acut de tristețe transmis privitorului, relevă, de fapt, tragedia umană în toată plenitudinea ei.

Încerc un val de emoții pe care îmi este greu să-l descriu în cuvinte: tristețe, durere fără seamăn, prăbușire interioară, resemnare, calm, liniște, seninătate, divin... Este durerea încercată de o mamă care își strânge la piept trupul neînsuflețit al fiului său. O durere care nu poate fi descrisă în cuvinte... și nici măcar simțită cu adevărat...

Privirea golită de lacrimi a mamei ce cade peste trupul neînsuflețit trece dincolo de acesta, privind parcă spre un viitor incert, care nu mai există. Timpul s-a oprit în loc, iar secundele stau gata să dea năvală, stăvilite în privirea stinsă a mamei — incapabilă de a mai vărsa vreo lacrimă.

Nu sunt lacrimi. Sau, mai bine zis, nu mai sunt lacrimi, căci acestea s-au secat, prăbușindu-se odată cu sufletul frânt al mamei, de clipa supremă a trecerii către neant a fiului său. Și totuși, simt forța, promisiunea lăuntrică de a continua, puterea de a transcende momentul, garanția că secundele atemporale vor curge, cumva, din nou, în drumul lor către infinit.

Trupul inert, fără viață, are o lumină lăuntrică, ciudată, ca și cum n-ar sta prăbușit în brațele mamei, ca și cum ar levita, ca și cum ar mai sta o clipă, un moment, înainte de a-și găsi drumul către văzduh... Totuși, sentimentul conectării este unul puternic — încă se mai simte legătura dintre mamă și fiu, care n-a putut fi distrusă de momentul părăsirii trupului de către suflet... Este ca și cum cei doi comunică dincolo de moarte, ignorând moartea...

Fundalul ruginiu îmi sugerează o rană încă deschisă, o rană înecată în sânge, o rană în interiorul căreia se desfășoară în tăcere această scenă, o rană de lumină ce emite, cumva, optimism — garanția faptului ce trebuia oricum împlinit...

Există durere, dar o durere blândă, duioasă — o durere care nu mai are cum să degenereze în răzvrătire, în ură; o durere din care se naște iubirea... O durere care îți învăluie inima într-un sentiment de acceptare deplină, necondiționată...

Undeva, în spate, lucirile unei cruci din marmură luminează discret, ca și cum n-ar vrea să tulbure întreaga scenă. Întreg ansamblul sugerează și generează un sentiment de respect profund față de această durere — un sentiment de evlavie, de smerenie, de cucernicie, izvorând miraculos sub privirile mute de admirație ale privitorului.

N-ai cum să nu te-nchini. Pentru că, odată ce ai văzut această scenă, odată ce ți-ai simțit răsuflarea tăiată de această tăcere divină, simți cum genunchii ți se prăbușesc neputincioși, starea de umilință fiind una firească.

De oriunde ai privi, indiferent de unghiul ales, te frapează grandoarea scenei și parcă simți atingerea divină a aripilor de îngeri... Chiar dacă nu-i vezi, știi cumva că îngerii sunt acolo... supraveghind totul cu grație, discret...

La un moment dat, liniștea copleșește și simți nevoia de lumină brută, care să taie acest semi-întuneric devenit brusc atotcuprinzător. Pelerinul se poate retrage în liniște, la fel cum a venit, pios și cu sufletul mai înălțat de splendoarea ansamblului...

O ultimă privire va întipări pentru totdeauna, pe colțul ochiului meu, o frântură dintr-o durere devenită universală... Ajuns către lumină, îmi dau seama că timpul a trecut cu repeziciune și mă simt asaltat de un șuvoi năvalnic de întrebări lăuntrice: poate fi surprins divinul în marmura șlefuită? Cum se poate ca jocul dintre umbre și lumini să creeze o atmosferă sacră? Cum poate fi descrisă o asemenea durere în tăișurile blânde ale marmurei?

Mă întorc către ușa bisericii cu sufletul ușurat: cu-adevărat, această experiență epifanică îmi va marca pentru totdeauna sufletul. Și mai remarc cu uimire că artistul și-a atins, încă o dată, scopul cu mine: mă simt cumva și mai religios decât înainte de a intra în această biserică. Același sentiment a fost, probabil, încercat și de miile, poate sutele de mii de pelerini care s-au perindat prin această biserică de-a lungul veacurilor. Și ce mi se pare cel mai extraordinar este faptul că această „convertire” a sufletului către religios se face cu blândețe — acceptarea divinității fiind una totală, fără echivoc.

Pietà.

    Să fac un ultim pas...
    Atât mi-a mai rămas,
    Înalt până la stele,
    Suflet tăiat în ele...
    
    În ochii mei, icoane,
    Strivind lumina-n gene,
    Mă-nchin pios cu jale,
    La sfinţii trişti din ele...
    
    Pierit-au stelele în ceaţă,
    Pe cerul alb de dimineaţă,
    Şi-n praful aurit de stea,
    Stă scrisă rugăciunea mea...

E iar septembrie și-mbujorați de bruma rece,
Ca două umbre de cocori, pe norul gri ce trece, 
Ne-am rătăcit din nou, în lanul de secară,
În pasul trist și grav al ceasului de seară... 

De crezi că încă-i vară și timpul ți-e prielnic, 
Nimic nu mai durează, că totul îi vremelnic,
Ascultă ploaia, ce dintre noi, nu tace, 
Că toate-n timp, nisip și tină, s-or preface...

Nu-ți voi căta pricină, nu-ți voi găsi vreo vină, 
Că iară-ți este traista, de roade, mult prea plină. 
Dar fiindcă iar te-am prins, c-ai stat la pândă, 
Din strugurele tău, eu am să-ți cer dobândă!

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Valurii nemuritoare,

Iubirii uitătoare 

Dar eu, tot aici...

În trecut, 

Eu și tu...

Spuma mării,

Mă înghite ,încet.

Așa,cum ai înghițit tu,

Rodul iubirii noastre

Mă scufund în amintirii

Și dansuri nocturne

Îmi ajung până-n plămâni, 

Nu pot să respir,

Dar, renunțând în a mă mai zbate, 

Și lăsându-mi sufletul de muritor, 

Să fie înghițit de frumos.

Și să mor...

Covor de cadavre se asterne in iad!

Doi opuși sunt imortalizați in lupta.

Incoronati domnesc si înarmați 

după grad,

Prezinta ilustratie din

apocalipsa rupta.

Cu sulita lunga si spate încordat,

Fiind in lupta,e cu armura-i de aur!

Cu chipul ascuns in coif s-a armat.

Ridicand sub soare

cunoștințele-i tezaur.

Al lui oponent e nervos si cu

roba de rege.

Prin învățături stramosesti

privea cu suspiciune!

Omniprezent zărește pe

cel care da lege,

Sabia-i in spate provocând înșelăciune.

Siluete de îngeri din cer se arată,

Spirite albe cu al lor aripi de divin.

Norii ridica in slavi miel

cu a lui cu soarta,

Succesul si eșecul,al durerii lui chin.

Marcat cu sânge pe albastre ape,

Cu picioru-i rupt,paste

curcubeu din soare.

In final fericit deschide

a judecății mape,

Gasind secrete oculte in a vieții floare.

Patru călăreți se prezintă in

lupta masonica,

Ei vin din capătul lumii,de după sigilii!

Cu arme negre intenția lor nu e pașnica,

Diavolul fiind in penumbra

lunii sângerii.

Calare pe cal alb ce bea doar apa fina,

E asemenea unui rege

încoronat si mândru.

Trage cu arc fără sageata-n vina!

Potcoava cerându-i săruturile tandru.

Calul roșu are sange alb albastru,

Calaretul făcând rodeo printre patimi.

Sabia din alta lume dovada

ca e maestru,

Prin jertfa el șterge amare a lui lacrimi.

Cu dinti de prădător si coada întuneric,

Calul negru pariază suflete pe verde.

Călăreț ce prin simbol de judecată

conduce generic,

Cu chip de canibal el 

nu-i dispus a pierde!

Calare pe cal palid cu oase femeiești,

Moartea tine bine de coasa-i subțire!

Vin după forme de viața nelumesti,

Aducand apocalipsa asupra

a lumii grea sorțire.

Te-am privit cu sufletul,

Si m-ai urat. 

Mi-am deschis ochii, 

Si m-ai învinețit.

Sunt femeie, vreau o cheie,

În schimb primesc doar curele.

Sunt femeie, vreau scăpare,

În schimb e moarte fără îngropare.

Privesc moartea cu alți ochi

Moartea ce mi-a devenit deochi,

Este noua mea îndreptare

Spre o noua așteptare.

Albastrul de la apus

Ne-a adus un moment în plus

Pe când al tău supra apus

Ne-a dus zâmbetul în sus

Cât de greu a fost să-i cer

Inimii sa plece în cer

Să se întoarcă cu al meu tată

Cu lacrima deja uscată

Prin sicrie am umblat 

Prin cimitire am strigat 

Al meu tată mort sa vie

Să-i dedic o poezie 

Să-i arat cu amănunt 

Casa în care m a crescut 

Să-i prezint al lui fecior 

Ginerele și un nepot.

Ce-aș mai putea face acum?

Ce mă voi face pe ziua de mâine ?

Am vrut să te conduc pe ultimul drum ținându-te de mână

Am vrut să reușesc, dar totuși nu te-am putut ține.

Conversațiile noastre din aceste trei zile au fost nebune

Cum am putut să vorbesc până am rămas fără glas

Ți-am povestit toate momentele bune

Te-am tras încontinuu de nas.

M-am jucat cu ale tale mâine și am încercat sa le încălzesc

Am reușit să le fac mai calde.

Degeaba dacă n-am putut să le trezesc

Degeaba dacă lumânarea tot la cap îți arde.

M-am simțit ca fiind copilul care-l aduceai de la școală

M-am simțit atât de fericită fiindcă te-am mai văzut întreg

De când te-am văzut viața mi s-a părut așa reală

N-am simțit niciodată că-nțeleg

Dar acum realizez că o fac.

Viața este un dar de la Dumnezeu

Una este,doar una,fiindcă atât ne este scris   

Alegem întotdeauna cel mai ușor traseu

Niciodată cel cu mare dificultate

Asta e prostia omului indecis.

Moartea este o mare binecuvântare…

Dacă ți-ai trăit singura viață cumsecade

Și ai știut să-ți ceri iertare

Dumnezeu îți va da să guști din ale Sale roade

Trăind veșnic în împărăția Lui.

M-am abținut atât de mult să nu te plâng

N-am reușit în totalitate,moșneguțule

Sper că nu te-am supărat când în brațe am vrut să te strâng

Și lacrimile mele în cete au început să cadă pe a ta pânză.

Te-am analizat îndelung chiar dacă mi-a fost frică

Am vrut să știu sigur că intri bine în țărână

Cu toate că mereu mai aveam încă o speranță mică

Speram să nu te duci în lumea eternă

Speram că vei mai sta puțin cu mine înainte de a pleca…

Ne vom mai întâlni noi vreodată?

Cât voi mai încerca să mă conving că sunt tare

Dacă slabul de mine atârnă?

N-ai să mă însoțești cum ai vrut, la măritare?

Răspunsurile le știu deja,dar încă aștept,încă sper să răspunzi chemărilor mele…