CRÂNGUL DE MESTECENI

    Ciudat acest cer plumburiu
    În care dansează frenetic
    Doi cocori cu aripile negre...

    Sădind în mine semințe de rouă diferite,
    Am căutat mereu cuvinte potrivite,
    Căci brazda minții mele-a fost și încă e fertilă,
    Din ea am încolțit lumina care mi-a fost utilă...
    
    C-am scris neobosit atâtea mii de versuri,
    Dezvăluind luminii atâtea multiversuri,
    Din stihurile mele, mult prea pline,
    M-am construit și modelat pe mine!
    
    Învăluit în cuvinte, m-am lepădat pe mine,
    Și-am învățat să uit de umbrele-mi străine,
    Să-mi amintesc că sunt întreg într-un volum,
    În mine, doar cuvintele mi-au strălucit în drum…

Acum este timpul să-ți povestesc un crâmpei din copilăria mea. Nu este o amintire dintre acelea calde și jucăușe ale copilăriei. Dar mai bine vei decide tu ce fel de amintire este: eu nu știu, nu mai știu...

Aveam vreo șaisprezece ani, când într-o bună zi, după școală, mă trezesc că taică-miu îmi înghesuie în brațe un... cățel. Era un pui mic și jigărit, o corcitură de ciobănesc german și ceva vag de câine lup. Maroniu la culoare, flocos, cu niște ochișori negri ca două mărgele zglobii, cu urechile blegi în toate direcțiile și o limbă roz foarte harnică peste toată fața mea. Maică-mea, foc și pară: că o să se pișe și o să se cace peste tot prin casă pe covoare, că o să pută a câne prin toată casa, că o să lase păr peste tot chiar și în mâncare, că o se ne țină treji noaptea, etc.

Și exact așa a și fost: nu numai toate cele de mai sus, dar câteodată chiar mai multe decât atât. Însă mie nu-mi păsa: îmi dorisem atât de mult un câine, tovarăș la toate nebuniile (că mă rog, arată-mi tu vreun băietan care să nu-și fi dorit vreodată un câne), încât Rex, fiindcă așa-l numisem, după îndelungi dezbateri în familie lăsate cu voturi pro și contra, se alesese din toată tevatura asta iscată, cu un vașnic apărător în mine: stăpânul lui.

Evident că am promis toate cele: că o să-l învăț să-și facă nevoile afară, că o să-l spăl de cel puțin două ori pe săptămână, că n-o să doarmă cu mine-n pat, că o să mănânce numai oase și resturi, că...

Dar n-a fost așa: cânelui nu-i plăcea apa decât cea a râului, unde se bălăcea cu plăcere, necum apa din cada băii. Urla ca scos din minți de ziceai că-l duci la tăiere, la abator! Se ținea disperat cu labele de canatul ușii, ca un veritabil condamnat la moarte, cu ochii bulbucați de groază, întrucât era convins că apa avea o mie de grade celsius, iar săpunul de casă cu care-l spălam, avea să-i pice blana și colții deopotrivă! Cât despre uscatul blănii cu feonul, urla ca din gură de șarpe, de baga în spaime tot blocul. Nu-ți mai spun de ruina în care rămânea baia după ce cânele își scutura blana... Îmi lua două ore să aduc baia înapoi într-o formă cât de cât umană...

Evident că știa că n-avea voie să doarmă în pat sau pe fotoliu sau canapea... Dar ispita moale a confortului era prea mare: cânele se aburca de fiecare dată pe pat, canapea sau fotoliu, orice numai podea să nu fie, deși aveam covoare... Iar când era prins și ocărât de mama, lua o mină de om jignit și deranjat, lovit în amorul propriu, încât ți se rupea inima, dar și bușeai în râsete de te țineai cu mâinile de burtă...

La masă, când mâncam... e-hei! Nu puteai să-l ții departe de bucătărie: scâncea, se fofila, te șantaja, ba era nepăsător, ca mai apoi să ți se strecoare printre picioare, ce mai... nu exista obstacol, nici măcar în făcălețul iute al mamei... În fine: ca să putem mânca liniștiți trebuia să-l acceptăm în bucătărie, unde se punea sub scaunul meu fiindcă știa că dacă nu pică atunci tot cade ceva bun de papa... Și mânca mai orice: ciorbă, murături, pâine, clătite, coji de ouă, hârtia de la pachetul de unt (care îi dădea întotdeauna mâncărimi de fund), punga de la pui (mâncărimi), paste nefierte, mămăligă, drojdie (mâncărimi, gaze verzi otrăvitoare), pepene (baltă de pipi pe hol) morcovi, mere și sâmburi de cireșe. Era haios rău când avea mâncărimi și se târâia cu fundul de covoare, atunci îi plăceau!

Dar cânele mai era și hoț câteodată: învățase să deschidă cu botul ușa cuptorului de la aragaz de-i căzuse pradă o porție zdravănă de pârjoale cu sos de roșii (gaze, plus vomă în spatele fotoliului), altădată un chec marmorat cu cacao (letargie plus dureri de burtă, zăcut două zile). Iar când aveam popcorn, dădea în mintea copiilor! Le hăpăia fără să le mestece, nimic nu-i scăpa, nici măcar o boabă, pe care le prindea din zbor!

Însă era și foarte deștept. La început în primele două-trei luni, nu dădea semne, dar de îndată ce-și îndreptase urechile-n sus, parcă și în ochișorii lui se iviseră niște scântei jucăușe, care trădau atenție și dorință de ascultare... Îl învățasem să fie ascultător, să se ceară și să facă afară, să latre la comandă, să aducă tot felul de lucruri, să dea lăbuța, să facă aport cu mingea de tenis, să joace fotbal, să meargă în lesă cu botul la gambă, să latre la pisici și bineînțeles să-și marcheze cu dăruire teritoriul... Și mai avea o tară: urla a mort când îl vedea pe Ceaușescu cuvântând la televizor, de ne gândeam că o să ne aducă Securitatea pe cap...

Apoi a venit vremea examenelor mele. Când veneam de la școală, mă simțea încă de când puneam piciorul pe ușa blocului, iar când intram în casă, trebuia să lepăd orice aveam în brațe, fiindcă îmi sarea ditamai namila în brațe - fiindcă între timp se făcuse maaare! - de mă dădea jos din picioare, gudurându-se și lingându-mă pe mâini și pe față! Apoi părinții îngrijorați că alocam prea mult timp cânelui în detrimentul învățatului pentru examene, au hotărât să-l ducem la țară pentru o lună, două... 

L-am dus, cu inima grea. Nici cânele nu înțelesese cu ce greșise de primise așa o pedeapsă de mare. 

...Înainte de a pleca, bunicul, i-a schimbat lesa cu lanțul, iar eu cu lacrimi în ochi l-am mângâiat și îmbrățișat încă odată în timp ce cânele scheuna a jale...

Am plecat și i-am aruncat cânelui meu o ultimă privire pe luneta din spate a mașinii, în timp ce el se zbătea să rupă lanțul... 

Ne-am depărtat, cale de vreo sută de metri, iar cânele a rupt lanțul urmându-ne și alergând din răsputeri paralel cu mașina... N-a izbutit să țină pasul... Ne-a urmat cât a putut până la marginea satului, până când ne-a pierdut în norul de praf iscat pe drumul neasfaltat de țară. 

Apoi am aflat mai târziu de la bunicul, că nu a vrut să mănânce sau să bea apă vreo trei zile, că obișnuia să iasă dimineața din curte pe sub gard și că mergea până la marginea satului, acolo unde ne pierduse din vedere...

Între timp, eu aveam să-mi fi dat examenele și în ajun de Crăciun, după tăierea porcului, aveam să ne întoarcem după el. Când am ajuns, cu inima tresărindu-mi de emoția revederii cu tovarășul meu Rex, m-am repezit în curte cercetând-ul peste tot cu privirea. 

...Cu lacrimi în ochi, bunicul mi-a povestit că Rex, după tăierea porcului, s-a pus paznic la ușa magaziei unde fusese pregătit porcul pentru afumătoare. L-a găsit a doua zi dimineață, mort, pasă-mi-te, otrăvit cu mămăligă de niște derbedei puși pe furat din vinul bătrânului... Îl îngropase chiar el la rădăcina salcâmului din curte. 

N-am putut să mai ascult restul poveștii: cu inima frântă am ieșit afară. Gerul iernii îmi înghețase lacrimile arzându-mi obrajii. Cerul plumburiu, fără soare, plângea și el cu lacrimi înghețate. Ningea. Ningea peste rădăcinile noduroase ale salcâmului din ogradă.

Și acum mai am pe undeva, pe fundul vreunui sertar, mingea de tenis pe care cânele mi-o aducea la aport. 

    E timpul florii de cireș!
    La noi de ce nu înflorește, oare?
    Cum poate vremea să dea greș,
    De nu-i un ram cu floare?
    
    Am așteptat nerăbdător,
    Un pic, un strop de soare...
    Dar m-am ales cu gheață in pridvor,
    Cu vifor și ninsoare!
    
    În loc de cer albastru și curat,
    Și-n loc de paseri cântătoare,
    Eu văd doar cer înnourat,
    Și "aud" tăceri plictisitoare!
    
    O, primăvară, unde ești,
    Cu tot alaiul tău de seamă?
    Cumplita iarnă s-o oprești,
    Nu vezi că lumea te reclamă?

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

    Pentru o clipă-n zor de ziuă,
    Mi-am stins privirea-n tain de rouă,
    Şi îmbrăcat cu haina dimineţii,
    Păşit-am iar pe drumul scurt al vieţii...
    
    Şi am privit cu teamă peste umăr,
    La florile strivite fără număr,
    Pe care pasul meu, cu umbra sa,
    Le-a prefăcut în praf de stea...

Luna se-nalță, blândă, pe cer,

Lumina-i dansează-ntr-un vis efemer.

Șoapte de raze alunecă-n vânt,

Mângâie noaptea cu farmec și cânt.

Pe luciul apei se oglindește,

Tainic, în taină, tot strălucește.

Stelele-i șoptesc povești neștiute,

Doruri uitate, iubiri netrăite.

Străjeră veșnică-n nopți de mister,

Mângâie vise, privește spre cer.

Și când se ascunde sub norii de fum,

Inima lumii tresare oricum.

Luna cea albă, mereu călătoare,

Sufletu-și lasă în nopți visătoare.

Și chiar de se stinge-n zori undeva,

Noaptea ce vine o va readuce-n ea.

From the cold northern winds that shall blow,
Inviting the green pages to a dance to endow,
Emerald breeze coming rushed to new bestow,
Of the trees and meadows to give another glow.

An old oak with deep wings and strong crown,
Fearful of the haze of coming like a black pawn,
Caring for his green display, not to be thrown,
Worried about the incoming windcalls, unknown.

With the emerald breeze arrived, tree's fearsome,
Assumed oak, accepting the fate lonesome,
Does not expect the force not to be troublesome,
The judgement of the wind, often gruesome.

But gentle gale the menacing breeze shows,
Admiration for his new green lips sweet brows,
Surprised, the old oak present promise, vows,
The emerald breeze would not fear, and bows.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

Se lasă pe frunze un murmur tăcut,

Ca un suspin din amintiri pierdute,

Și vântul aduce un cântec căzut,

Din ramuri ce-și lasă aripele mute.

Culorile ard în apusuri târzii,

Înroșind orizontul de doruri uitate,

Și pașii se pierd pe alei cenușii,

În umbre de zile demult adunate.

E toamna ce poartă parfumul ușor,

Al clipelor stinse, al vremii trecute,

Lacrimi de ploaie se-aprind pe pridvor,

Ca stele căzute din nopți neștiute.

Dar din melancolie răsare încet,

Un gând de lumină, timid, dar curat,

Că tot ce apune renaște-n secret,

Iar toamna e veșnic un vis reiterat.

Iarna

--- 1 ---

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi.

Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra țară;

Soarele rotund și palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinerețe printre anii trecători.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

--- 2 ---

Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare

Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare.

Iată-o sanie ușoară care trece peste văi…

În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

--- R ---

Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împrejur, în depărtare,

Ca fantasme albe plopii înșirați se perd în zare,

Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,

Se văd satele perdute sub clăbucii albi de fum.

Inverno

--- 1 ---

Do ar o terrível inverno peneira as nuvens de neve,

Troianos de longa viagem reuniram-se no céu;

Flocos voam, flutuam no ar como um enxame de borboletas brancas,

Espalhando arrepios nos ombros pálidos do país.

Neva durante o dia, neva à noite, neva novamente pela manhã!

Com uma corrente de prata os orgulhosos vestidos campestres;

O sol redondo e pálido está previsto entre as nuvens

Como um sonho de juventude com o passar dos anos.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

--- 2 ---

Mas a neve pára, as nuvens fogem, o sol desejado

Ela brilha e dissipa o oceano de neve.

Aqui está um trenó leve que percorre os vales…

O tilintar dos chocalhos ecoou no ar alegre.

--- R ---

É tudo branco nos campos, nas colinas, ao redor, ao longe,

Como fantasmas brancos, os choupos enfiados perdem-se na manteiga,

E no trecho desolado, sem trilhas, sem estrada,

Você pode ver as aldeias perdidas sob as nuvens brancas de fumaça.

Primăvara miroase a miresme îmbătătoare,

Aerul înmiresmat al pădurii e ca o floare,

Soarele se oglindește în bobițele străvezii de rouă,

Iar cerul este curat,luminos și plouă.

Vara copii cer vacanța,

Soarele toarnă pe jar toată eleganța,

Fluturii aleargă din floare în floare,

Natura toată e plină de farmec și culoare.

Toamna a zburat ca un stol de rândunele,

Poți să vopsești frunzele și fructele,

Pe stradă se plimbă iernaticul vânt,

Și lacrimile de ploaie,le porți în gând.

Iarna zăpada s-a așternut ca o mantie albă și strălucitoare,

Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde în zare,

Săniuța fuge,dar fulgi de nea cad ușor

Fluturii albii plutesc în aer, încetișor.

la amurg

nori albi plutesc

în tăcere peste valuri-

imparțiale corăbiile