CRÂNGUL DE MESTECENI

    Când de tine, nevoie voi avea, 
    nu vei fi aici; 
    şi-am să mă-ntreb, 
    ca-ntr-alte alte dăţi:
    "- Ce voi face mâine?"
    
    Poate că-ţi voi scrie versuri,
    aşa cum poeţii le scriau, 
    iubitelor şi-apoi le părăseau, 
    plecând în lume de nebuni, 
    pescari, să-şi caute ursita...
    
    Sau, poate nu-ţi voi scrie, 
    ci doar voi vegeta-n vreun colţ, 
    şi voi trăi din amintirea, 
    acelor ochi, din care mi-am furat, 
    şi mi-am hrănit lumina...
    
    Şi-acuma scriu, să-mi petrec timpul, 
    căci singur am rămas, 
    cu atâtea mute întrebări în glas: 
    destinu' meu nu-i lângă mine,
    ce-am să mă fac? 
   

    Și zău că dac-ar fi, n-ar fi păcat!
    Sau poate-ar fi!, tu ştii mai bine? 

    Am dansat, pierdut, în frunzişul de nori, 
    Călcând nestemate căzute din sori, 
    Ameţit de razele dulci şi răscoapte, 
    M-am pierdut în ecoul cicadei din noapte... 
    
    Am plâns şi dulce, şi-amar - inutil, 
    În braţele tale, ca un copil, 
    Ca o toamnă întinsă, încet, peste buze, 
    Culori aurite-n pelinul din frunze...
    
    Am râs fericit şi trist deopotrivă, 
     - Fără prea multe suspine-n derivă -
    Ştiind că în ploaia măruntă şi rece, 
    Această iubire de tine, nu-mi trece... 
    
    Am plecat privind peste umărul gol, 
    La îngeri, cum cântă, troparul, în cor. 
    Un ciob de lumină strălucea în altar, 
    Risipind în văzduh al tămâiei nectar... 
    
    M-am rugat în surdină la icoana cu sfinţi, 
    Ce se uită la mine, cu dojană, cuminţi, 
    Şi-am căzut în genunchi, iertare să-mi cer, 
    Pentru nopţile albe, la care încă mai sper... 
    
    Mi-am văzut mai apoi, clar şi firesc, 
    Infinitul meu drum pe care păşesc, 
    Visător, călător, spre niciunde, plecat, 
    Un ultim cuvânt, un poem terminat…

Ce-ntinse sunt câmpiile mele,  
până aproape de marginea zdrenţuită de nori,  
acolo unde golul se cască,  
în pierdute prăpăstii, înnegrite genuni...
  
Ce înalţi sunt munţii,  
stânci ascuţite până la cer...   
gravi şi tăcuţi în masivitatea lor,  
încununaţi de riduri şi imortali în timp.
  
Ce verde e marea şi ce adâncă...   
mister ce-ascunde de ochi muritori,   
vise-mplinite în marmură albă,   
şi sacră, şi vie, de sculptorii greci...  
  
E tot ce am. E lumea mea..., 
la care mă-nchin ca vechii asceţi,   
lumea mea unică, n-o pot descrie,  
o mie de cuvinte, ar fi fără de rost...

    De dorul tău inima mi s-a frânt,
    În zori de zi rămas fără cuvânt,
    Nu mai există-n mine rai sau iad,
    Spre care să zbor, spre care să cad...
    
    Căci de urăști, porți iadu-ntreg cu tine,
    Iar de iubești, așa cum se cuvine,
    Întregul rai ți se deschide-n sărbătoare,
    Străluminat de stele, lună și de soare…

    Din abis către lumină,
    Ai răsărit vie grădină,
    Vibrant, miracol primenit,
    În roua lumii-ademenit...
    
    De umbra lunii te ascunzi,
    De scânteierea aştrilor rotunzi,
    Iar în lumina razelor solare,
    Te rogi cu trudă şi-abdicare...
    
    Şi-n adierea blândă-a serii,
    Te-abandonezi cu totul mării,
    Sărut final închis de-o vrajă,
    Rostită de fugarul vânt pe plajă...

M-am preumblat, hoinar, prin gândurile tale,
Dorindu-te cu-atâta patimă și jale...
Înfrânt ca o aripă, îngreunată-n pene,
Am adormit final, cuprins de-a nopții lene...

Că numai pentru tine, am strâns o stea în felinar,
Să-ți lumineze calea, pe care m-am aflat hoinar...
Și dezbrăcat de umbre, m-am risipit cuvinte,
Ca un covor de flori, ce ți se-nchină dinainte...

Și-ntr-un final, sătul de-atâta hoinărit,
Cu sufletul prea-plin de tine, m-am oprit...
E sărbătoarea lumii, pe care tu-o iubeai,
În verde crud e pace. E-amurg de luna mai...

Pictate sunt stelele pe cer,

Sub bolta cerului pastel.

Oare când va veni momentul

Vor răsări florile-n ger?

Soarele apune, într-un colț tot mai jos.

Luna iese de după nori,

Și compune un peisaj de amor.

Fluturii ce-odată zburdau pe cer

S-au ascuns acum de ger,

Ochii-ți obosiți coboară,

Cu un zâmbet mă-nconjoară.

Liniștea codrului răsună,

Și mi spune noapte bună.

O voce fină mă alintă,

N-are nimeni nicio vină.

E o floare mititica, 

Cu petale vestejite, 

Ea vrea apa și iubire, 

Nu doar vorbe rătăcite. 

Se hrănește cu emoții, 

Și cu bune și cu rele, 

De primește numai rele, 

Floarea aceasta nu mai crește.

E o floare mititica, 

Trandafir de catifea, 

Cu petalele ce-i pica,

Sănătate vrea și ea. 

Ca și a mea inimioara, 

Vrea emoții numai bune, 

Ea primește doar ocară, 

Ce face în asta lume? 

Trupuri firave ce mor pe pămant

Se așterne o verdeață albăstrie

Viața e albăstrie cand,

eroi nu mai sunt eroi

si lumea e plină de pustiu

în cuvinte ce mor strivite

la presiunea unor minți confuze.

Luna e albăstrie,

cand lupii stau de veghe la capătul ei,

și iși strigă durerea.

Steagurile s-au albăstrit cand aud cel mai îndepărtat sunet de pace.

Frunzele s-au albăstrit de atata plans și suspin,

într-o lume privată de plăcerea,

de a iubi.

Te simt pe geană
Fulg  alb, vălurat  și efemer
Aș vrea să te țin in palmă
Dar te-aș topi de drag ce-mi ești.
Așează-te ușor
Pe  a mea iarnă
Iar eu să te privesc ca în povești
Ca pe o stea din cerul
Unde,îmbătrânit de timp
În alba-mi haină,
Mă voi călători spre el.
Fulgul mi - s-a așezat în palmă
Într-un suprem sacrificiu
Din o clipă de alb  efemer.

Mi-a bătut un fulg în geam

Ca să-mi spună este iarnă,

I-am deschis și l-am poftit

Poate vrea să stea pe pernă

Trist pe mine m-a privit

Și mi-a șoptit la ureche,

Că nu-i place la căldură

Și doar frigu-i e pereche 

Scuze mi-am cerut la el

Și i-am zis să mă aștepte,

Să cobor Om bun să-l fac

Îndrăzneala să-mi accepte

Iute am luat ceva pe mine

Și pe trepte am alunecat,

Am privit în stânga, dreapta

Însă fulgul meu...era plecat!

Marea nu îmbătrânește

In fiecare an e tot mai frumoasă

Alte scoici, aceleași valuri

Doar eu adaug ani vieții

Spumă,nisip, suntem praf de stele

Grăunte de substanță

Vise fără limite

Marea e mereu a mea

Așa cum nu a fost nimeni

Căci marea..ea nu îmbătrânește.