Floarea ratacita
E o floare mititica,
Cu petale vestejite,
Ea vrea apa și iubire,
Nu doar vorbe rătăcite.
Se hrănește cu emoții,
Și cu bune și cu rele,
De primește numai rele,
Floarea aceasta nu mai crește.
E o floare mititica,
Trandafir de catifea,
Cu petalele ce-i pica,
Sănătate vrea și ea.
Ca și a mea inimioara,
Vrea emoții numai bune,
Ea primește doar ocară,
Ce face în asta lume?
Категория: Стихи о природе
Все стихи автора: ESTERA POSTOLACHE
Дата публикации: 13 января
Просмотры: 186
Стихи из этой категории
Albastrul cer
Albastrul cer
În care te descopăr
Ziua spre înserat
Din albastrul cer
Îmi alină focuri
Și nopțile lungi și pustii
Nu mai scad.
Din albastrul cer
Mai păstrez o poză cu tine
Îngenunchez,mă rog
Iar îngenunchez și plang
Acopăr pămantul
Cu lacrimi ce dor de suspine
Știind că nu o să te mai pot,
păstra în gand,
Și o să mor în uitare
Neștind în lume de mine
Că am fost o muză a poeziei
în inimă și minte
Iar eu îmi voi aminti de tine
Muză aleasă,
Corifeu de cuvinte.
Noaptea
Sub cerul negru, strălucind ca mătase,
Luna plutește-ntr-un dans de seară,
Stelele palide, sclipiri nesfârșite,
Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.
Vântul adie șoptit printre frunze,
Cântând o poveste, o taină uitată,
Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,
Natura se odihnește, visând ne-ncetată.
Freamătul nopții, o liniște caldă,
Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,
În miezul întunericului, totul se-nvârte,
Într-un vals de lumină, o magie rară.
Frumusețea nopții e adânc înfiptă,
În inima celor ce visează mereu,
Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,
Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.
Vin sărbătorile de iarnă
Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.
Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.
Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.
Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.
Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
Albastrul cer
Albastrul cer
În care te descopăr
Ziua spre înserat
Din albastrul cer
Îmi alină focuri
Și nopțile lungi și pustii
Nu mai scad.
Din albastrul cer
Mai păstrez o poză cu tine
Îngenunchez,mă rog
Iar îngenunchez și plang
Acopăr pămantul
Cu lacrimi ce dor de suspine
Știind că nu o să te mai pot,
păstra în gand,
Și o să mor în uitare
Neștind în lume de mine
Că am fost o muză a poeziei
în inimă și minte
Iar eu îmi voi aminti de tine
Muză aleasă,
Corifeu de cuvinte.
Noaptea
Sub cerul negru, strălucind ca mătase,
Luna plutește-ntr-un dans de seară,
Stelele palide, sclipiri nesfârșite,
Împodobesc tăcerea, o vrajă rară.
Vântul adie șoptit printre frunze,
Cântând o poveste, o taină uitată,
Umbre se-ntind, se contopesc cu gândul,
Natura se odihnește, visând ne-ncetată.
Freamătul nopții, o liniște caldă,
Cu miros de iasomie și ploaie ușoară,
În miezul întunericului, totul se-nvârte,
Într-un vals de lumină, o magie rară.
Frumusețea nopții e adânc înfiptă,
În inima celor ce visează mereu,
Cu ochii deschiși, sub bolta de stele,
Găsind în întuneric lumina lui Dumnezeu.
Vin sărbătorile de iarnă
Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.
Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.
Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.
Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.
Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.
Bocet
Bocet
...
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt,
Duc cu mine oare febra
Vremelnicului legământ
De-a renaște pentru-a fi,
Umbră-ntinsă pe câmpii,
Sub ploi ce cad pe îndelete
Să adape-ncet pământul,
Pământul crăpat de sete,
Peste care-a trecut vântul?
...
Au nu sunt parte din natură,
Natura asta care-ndură
Toat-această greutate,
A unei lumi ce-i stă în spate
Și-o seacă și o golește
Și parcă nu se mai oprește,
Parcă tot mai nesătulă?
...
Cine-ar mai putea opri
Al naturii noastre chin,
Pricinuit fără măsură
De lumea tot mai nesătulă,
Ce nu e parte din natură
Și e parcă tot mai plină
De otravă și venin
Și mai lipsită de lumină?
...
Și eu ce-aș putea să fac
Când prin mine curge seva
Norilor purtați de vânt?
Să duc cu mine oare febra
vremelnicului legământ
De-a mă naște pentru-a fi
Într-o pădure, copac
Ucis de om, nu de stihii
Tot mai ucis, veac după veac?
Frunza răzvrătită
Pe aleea părăsită
De flori, de oameni și de bănci
Mă strecor într-un decor
Cu frunzele care cad
Triste, galbene și mor.
Doar cele răzvrătite
Cer copacului ajutor:
Sunt frunza îngălbenită
Copacule, sunt frunza ta
Nu mă lăsa strivită
Sub talpă înnegrită
Roagă-te, strigă spre cer…
În zadar un ram s-apleacă
Către frunză s-o cuprindă
Este vântul ce-o alungă
Sub o talpă prea grăbită.
Într-o pripășită toamnă
Eu sunt frunza răzvrătită.
Другие стихотворения автора
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Prima data
A fost usor sa te-ntalnesc,
Doar o singura data,
Privirea ta, fior ceresc,
M-a înnebunit deodată.
Când apăreai în calea mea,
Erai ca răsăritul zilei,
La prima ora îmi zâmbea,
Ce ai făcut cu mine?
Și luna de pe cer sa vina,
Și nu ma bucura prea tare,
Voiam să-ți vad a ta lumina,
Leac pentru a mea supărare.
Acum ca soarta a apărut.
Am luat-o pe drumuri diferite,
Eu am rămas în trecut,
Numai cu tine în minte.
De doua ori
Nu te cunosc, nu ma cunoști,
Dar ale noastre priviri,
S-au întâlnit ca în astrele cerești,
Cu un miros plăcut de trandafiri,
A fost o prima data, o splendoare,
Cum îmi zâmbeai plăcut,
Ca florile, în razele de soare,
A fost un vis tot ce ai făcut.
Apoi, știind ca vei pleca,
Un gol imens tu mi-ai lasat în inima,
Dar ce sa întâmplat nu pot uita,
Iubirea mea nu are limită.
A doua oara, pe neașteptate,
Nu știu cum, când sau de ce,
În ziua mi-ai transformat a mea noapte,
Si lumea mea nu mai era rece.
Acea privire induiosatoare,
Ma făcea sa tremur iar și iar,
Iar inima mea de ce oare?
Era ca lemnele pe jar?
Si iarăși urma despărțirea,
Eu nu știam, era definitiva?
Dacă aceasta e sortirea,
Eu voi afla într-o clipita.
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
Valea întunecată
E o vale întunecată,
În pădurea de smarald,
Ceața o cuprinde toată,
Chiar formându-se un gard.
Când privești din depărtare,
Poți zări un animal,
Și te-ntrebi ce este oare?
E un cerb sau un elan?
Spirit înfricoșător,
Bântuie noaptea și ziua,
Stele vor canta în cor,
Pana va veni lumina.
E o vale întunecată,
De sus dacă o privești,
Pare-o lume fascinanta,
I-o placere s-o privești.
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Prima data
A fost usor sa te-ntalnesc,
Doar o singura data,
Privirea ta, fior ceresc,
M-a înnebunit deodată.
Când apăreai în calea mea,
Erai ca răsăritul zilei,
La prima ora îmi zâmbea,
Ce ai făcut cu mine?
Și luna de pe cer sa vina,
Și nu ma bucura prea tare,
Voiam să-ți vad a ta lumina,
Leac pentru a mea supărare.
Acum ca soarta a apărut.
Am luat-o pe drumuri diferite,
Eu am rămas în trecut,
Numai cu tine în minte.
De doua ori
Nu te cunosc, nu ma cunoști,
Dar ale noastre priviri,
S-au întâlnit ca în astrele cerești,
Cu un miros plăcut de trandafiri,
A fost o prima data, o splendoare,
Cum îmi zâmbeai plăcut,
Ca florile, în razele de soare,
A fost un vis tot ce ai făcut.
Apoi, știind ca vei pleca,
Un gol imens tu mi-ai lasat în inima,
Dar ce sa întâmplat nu pot uita,
Iubirea mea nu are limită.
A doua oara, pe neașteptate,
Nu știu cum, când sau de ce,
În ziua mi-ai transformat a mea noapte,
Si lumea mea nu mai era rece.
Acea privire induiosatoare,
Ma făcea sa tremur iar și iar,
Iar inima mea de ce oare?
Era ca lemnele pe jar?
Si iarăși urma despărțirea,
Eu nu știam, era definitiva?
Dacă aceasta e sortirea,
Eu voi afla într-o clipita.
Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
Valea întunecată
E o vale întunecată,
În pădurea de smarald,
Ceața o cuprinde toată,
Chiar formându-se un gard.
Când privești din depărtare,
Poți zări un animal,
Și te-ntrebi ce este oare?
E un cerb sau un elan?
Spirit înfricoșător,
Bântuie noaptea și ziua,
Stele vor canta în cor,
Pana va veni lumina.
E o vale întunecată,
De sus dacă o privești,
Pare-o lume fascinanta,
I-o placere s-o privești.
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.