Străinătatea
Mulți copii se îndepărtează,
De părinți și de-alor casa,
Pleaca în străinătate,
Rămânând în urma toate.
Stau părinții pe cerdac,
Și se uita-n urma lor,
Pleaca ce le e mai drag,
Rămânând doar praf de dor.
Părinții îmbătrânesc,
Poarta nu se mai deschide,
Și asa e și firesc,
Străinătatea nu minte.
După ani și ani de zile,
Vin regretele apoi,
De ce ai plecat copile!
Și-ai lăsat în urma doi?
Doi părinți ce te-au crescut,
Cu dragoste și iubire,
Dar tu ai făcut ce-ai vrut!
I-ai lăsat ca pe ruine.
Stau în prag și te așteaptă,
Anii trec, tu nu mai vi,
O sa vi acus la poarta,
Dar nu ii vei mai găsi.
O să-ți para rău de toate,
De alegerea făcută,
Pleaca din străinătate,
Hai acasă! Vremea-i scuta.
Timpul nu sta, nu te-așteaptă,
Să-ți mai vezi părinți-odată,
Hai acasă, nu mai sta!
Profita de șansă ta!
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: ESTERA POSTOLACHE
Дата публикации: 15 января
Просмотры: 166
Стихи из этой категории
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Acum oameni mulţi în stradă,
Acum oameni mulţi în stradă,
Cu toţii manifestează.
Stau în noapte şi ei ţipă,
Spun că de nimic nu au frică.
Însă mai târziu în noapte,
Se întâmplă multe fapte.
Protestul degenerează,
Şi mulţi se scandalizează.
Jandarmii îi atacă cu pietre,
Şi se iscă violenţe.
Şi dintr-un paşnic protest,
Se transformă în violent.
Şi uite aşa dintr-o dată,
Mulţimea e amendată.
Iar cei mai recalcitranţi,
Sunt bătuţi şi maltrataţi.
Fiindcă s-au dat cu petarde,
Şi au făcut fapte grave.
Au acum multe dosare,
Şi multe amenzi penale !
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
Atâtea...
Atâtea griji se însumează,
Încât îmi pare un număr infinit,
Și nici nu știu dacă contează,
Dacă trăiesc ori am murit.
Atâtea poezii îmi bântuie prin creier,
Că nu au loc pe-o tonă de hârtie,
Şi încet, încep trăirile să-mi treier,
Să pot să-mi vărs amarul în pustie.
Atâta zbucium și sevraj,
Tresaltă carnea-mi de pe oase,
Încât îmi injectez curaj,
Pe moarte să o pot descoase.
Atâta putregai îmi stă pe suflet,
Și-mi colcăie mizeria în sânge,
Încât aș vrea ca al meu umblet,
În ani lumină a se frânge.
Atâta scârbă și atât dispreț,
Erupe zilnic din mulțime,
C-aș vrea pământul să-l îngheț
Ori să-l topesc cu tot cu mine.
Acum oameni mulţi în stradă,
Acum oameni mulţi în stradă,
Cu toţii manifestează.
Stau în noapte şi ei ţipă,
Spun că de nimic nu au frică.
Însă mai târziu în noapte,
Se întâmplă multe fapte.
Protestul degenerează,
Şi mulţi se scandalizează.
Jandarmii îi atacă cu pietre,
Şi se iscă violenţe.
Şi dintr-un paşnic protest,
Se transformă în violent.
Şi uite aşa dintr-o dată,
Mulţimea e amendată.
Iar cei mai recalcitranţi,
Sunt bătuţi şi maltrataţi.
Fiindcă s-au dat cu petarde,
Şi au făcut fapte grave.
Au acum multe dosare,
Şi multe amenzi penale !
Psalmi - LVII - Urcușul prin deznădejde
Am căzut, Doamne,
nu o dată, ci de o mie de ori.
Și fiecare cădere
m-a lăsat mai singur,
mai zdrobit,
mai gol.
Am strigat, și cerul era mut,
pământul rece,
iar inima — de piatră.
Dar în prăpastie
nu ai trimis o scară,
ci o rană mai adâncă
prin care am putut urca.
Deznădejdea nu m-a ucis,
ci m-a spart ca pe un vas de lut
în care nu era nimic sfânt.
Și astfel, golit de mine,
am început să urc.
Nu pe munți de slavă,
ci pe o coastă sângerândă
pe care ai urcat Tu.
Am urcat fără vedere,
dar cu nădejdea oarbă
că Tu ești mai sus.
Și sus nu am găsit un tron,
ci o cruce,
și lângă ea, o lumină
care nu arde,
ci renaște și purifică.
Să n-ai să-mi spui că ești bolnav!
Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav
Când stai cu tolăneala tu la mână
Și crezi mereu ce este muncă grav!
A fost prea viețuirea ta o zână
Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum
Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,
Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,
Să hoinărești buimac din lună-n lună?
Respectul trebuind să îl acorzi
Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,
Căci vălmășagul de iubiri și corzi
Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.
Iar îngerii când te-or chema să urci,
Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.
(Imagine de fundal: Wellcome Collection)
pustiu
oamenii se incalzesc in paltoane, fulare,
dar privirea de ura, razbunare li-e plina.
e banal si prostesc, dar mie acum imi pare,
ca orasul pluteste in formalina.
nici credinta-n mai bine, nici iubire (pustiu),
caut, dar nimic omenesc nu gasesc.
daca lumea e moarta, nici chiar tu nu esti viu,
cum se face, ca eu inca traiesc?
Другие стихотворения автора
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Floarea ratacita
E o floare mititica,
Cu petale vestejite,
Ea vrea apa și iubire,
Nu doar vorbe rătăcite.
Se hrănește cu emoții,
Și cu bune și cu rele,
De primește numai rele,
Floarea aceasta nu mai crește.
E o floare mititica,
Trandafir de catifea,
Cu petalele ce-i pica,
Sănătate vrea și ea.
Ca și a mea inimioara,
Vrea emoții numai bune,
Ea primește doar ocară,
Ce face în asta lume?
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Valea întunecată
E o vale întunecată,
În pădurea de smarald,
Ceața o cuprinde toată,
Chiar formându-se un gard.
Când privești din depărtare,
Poți zări un animal,
Și te-ntrebi ce este oare?
E un cerb sau un elan?
Spirit înfricoșător,
Bântuie noaptea și ziua,
Stele vor canta în cor,
Pana va veni lumina.
E o vale întunecată,
De sus dacă o privești,
Pare-o lume fascinanta,
I-o placere s-o privești.
De doua ori
Nu te cunosc, nu ma cunoști,
Dar ale noastre priviri,
S-au întâlnit ca în astrele cerești,
Cu un miros plăcut de trandafiri,
A fost o prima data, o splendoare,
Cum îmi zâmbeai plăcut,
Ca florile, în razele de soare,
A fost un vis tot ce ai făcut.
Apoi, știind ca vei pleca,
Un gol imens tu mi-ai lasat în inima,
Dar ce sa întâmplat nu pot uita,
Iubirea mea nu are limită.
A doua oara, pe neașteptate,
Nu știu cum, când sau de ce,
În ziua mi-ai transformat a mea noapte,
Si lumea mea nu mai era rece.
Acea privire induiosatoare,
Ma făcea sa tremur iar și iar,
Iar inima mea de ce oare?
Era ca lemnele pe jar?
Si iarăși urma despărțirea,
Eu nu știam, era definitiva?
Dacă aceasta e sortirea,
Eu voi afla într-o clipita.
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Dacă ai știi cât te iubesc...
Nu ai mai crede ca-s nebuna,
Ca am ceva ce ma omoară,
Eu mai aștept decât un,, buna",
Sa faci ca totul sa dispară,
Dacă ai știi cât țin la tine,
Un univers, o-întreagă galaxie,
Chiar mii de stele sa îmi vina,
Eu le resping, fiindcă te vreau pe tine.
Nu cred ca știi, de câte ori,
În vise tu îmi apăreai,
Erai ca soarele în zori,
Ce ma-ncalzeai, ma protejai.
Nu cred ca știi ce e iubirea,
Nu știi ce-i în inima mea,
Nu știi tu care mi-e menirea,
Te vreau doar în viata mea,
Nu îmi doresc decât cuvinte,
Sa aibă sens, sa aibă noimă ,
Nu îmi doresc acum romane,
Nici dagoste numai de formă.
Sa ma iubești, îmi e deajuns,
Sa știu ca simiți la fel ca mine,
Sa știu ca toată viata mea,
Cu tine voi fi chiar de mâine.
Dacă ai simții cu adevărat,
Acea iubire pura,
Nu ai mai spune ca-s asa,
Atâta e nebună.
Nebuna poate după tine,
Nu e obsesie, e doar o dragoste,
De vrei sa ma-înțelegi atunci e bine,
Dar tu ma vezi doar ca pe-o pacoste.
De ma întrebi ce e iubirea,
Cuvintele nu îți vor demonstra nimic,
Stai lângă mine, citeste-mi privirea
Și vei afla totul rapid.
Floarea ratacita
E o floare mititica,
Cu petale vestejite,
Ea vrea apa și iubire,
Nu doar vorbe rătăcite.
Se hrănește cu emoții,
Și cu bune și cu rele,
De primește numai rele,
Floarea aceasta nu mai crește.
E o floare mititica,
Trandafir de catifea,
Cu petalele ce-i pica,
Sănătate vrea și ea.
Ca și a mea inimioara,
Vrea emoții numai bune,
Ea primește doar ocară,
Ce face în asta lume?
Despărțirea
O veste trista am aflat,
Ca tu din lume ai plecat,
Bunica mea, e foarte greu,
Dar știu ca ești la Dumnezeu.
Deja mi-e dor de a ta voce,
De al tău chip, de a ta îmbrățișare,
Fără de tine totul e rece,
Și asta e ceea ce ma doare.
Acum, bunicul trist, singur în casă,
Ii este dor de-a sa nevastă,
De vocea ei dulce ca mierea,
De ochii care-ți luau durerea.
Îmi este dor de bunătatea ei,
De primirea-n casa, călduroasă,
Acum, te duci chiar de nu vrei,
Sa vizitezi bunicu' acasa.
Acum, cu ochii plini de lacrimi,
Înghit în sec, dar n-am ce face,
Au fost distruse multe inimi,
Ce nici acum nu mai au pace.
Florile la cimitir,
Sunt un simplu suvenir,
Dar o piatra prețioasă,
Nu mai este acum acasă.
Înapoi ea nu mai vine,
A plecat cu o dorința,
Nu mai vrea aicea jos,
Unde-i chin și suferință.
Valea întunecată
E o vale întunecată,
În pădurea de smarald,
Ceața o cuprinde toată,
Chiar formându-se un gard.
Când privești din depărtare,
Poți zări un animal,
Și te-ntrebi ce este oare?
E un cerb sau un elan?
Spirit înfricoșător,
Bântuie noaptea și ziua,
Stele vor canta în cor,
Pana va veni lumina.
E o vale întunecată,
De sus dacă o privești,
Pare-o lume fascinanta,
I-o placere s-o privești.
De doua ori
Nu te cunosc, nu ma cunoști,
Dar ale noastre priviri,
S-au întâlnit ca în astrele cerești,
Cu un miros plăcut de trandafiri,
A fost o prima data, o splendoare,
Cum îmi zâmbeai plăcut,
Ca florile, în razele de soare,
A fost un vis tot ce ai făcut.
Apoi, știind ca vei pleca,
Un gol imens tu mi-ai lasat în inima,
Dar ce sa întâmplat nu pot uita,
Iubirea mea nu are limită.
A doua oara, pe neașteptate,
Nu știu cum, când sau de ce,
În ziua mi-ai transformat a mea noapte,
Si lumea mea nu mai era rece.
Acea privire induiosatoare,
Ma făcea sa tremur iar și iar,
Iar inima mea de ce oare?
Era ca lemnele pe jar?
Si iarăși urma despărțirea,
Eu nu știam, era definitiva?
Dacă aceasta e sortirea,
Eu voi afla într-o clipita.