Toamna Melancoliei.

Un fir de gând se naște-n zori de zi,

Și tremură ușor, dar nu va dăinui,

Căci timpul curge rece, neînduplecat,

Și tot ce pare trainic e spulberat.

În pașii noștri, clipa se destramă,

Un foc mocnit sub propria sa vamă,

Privim în urmă, umbre ce dispar,

Privim în față, ceața unui hău bizar.

Existența e un vis ce se destramă lin,

Într-un „azi" fragil și un „nicicând" străin,

Doar în neființă, ca într-un ocean tăcut,

Se stinge zbuciumul și tot ce am avut.

În noaptea rece, de cristal,

Pe cer o stea răsare,

E semn divin, e semn regal,

E zi de sărbătoare.

În Betleem, orașul mic,

O taină se împlinește,

Nu e palat, nu e nimic,

Doar ieslea ce sclipește.

Acolo Pruncul s-a născut,

Iisus, al nostru Mântuitor,

De îngeri mulți e cunoscut,

Ce-i cântă osanale în cor.

Păstorii vin să se închine,

Cu inima curată,

Speranța lumii acum vine,

Iubirea-adevărată.

E pace-n suflet și în gând,

E liniște deplină,

Dumnezeu, pe acest pământ,

Ne-a dăruit lumină.

Mă uit spre cerul împovărat,

Că toți ușor, departe au plecat,

Cocorii și-au luat încet zborul,

Și singur pe lume m-au lăsat.

Frunzele galbene, mor în taină,

Dar cine să le audă durerea plină?

Când toți au de purtat povara,

Cu-n glas în șoaptă, încet suspină.

Toamnă, toamnă, de ce jelești?

Tot ce este viu, tu-l asuprești?

Verdele dispare, moare efemer,

Asta este Brumărel, ce tu dorești?

Natura să moară, să dispară,

Durerea și frigul, să reapară,

Să privești iarna ce va să vie,

Toamnă, asta-ți dorința amară?

Brumărel, anotimp, te iubesc mut,

Căci cu tine pe lume m-am născut,

Brumărel, anotimp, nu pot să te urăsc,

Căci cu mine ai fost de la început.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd această lună atât de frumoasă,

Cum nu mai moare, ci are să învie,

Toamna noastră cea drăgăstoasă.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd sufletele oamenilor cum înfloresc,

După ce-au ofilit de-atâta necaz și durere,

Să văd fețele lor cum au să strălucesc'.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Să văd țara asta atât de minunată,

Cum are să scape de această corupție,

Și are să fie mai liberă ca niciodată.

Mai am un vis, un vis de octombrie,

Care, din păcate, va rămâne doar un vis,

Și care nu se va împlini în această lume,

Un vis mut, un vis frumos de nedescris.

În pădurea liniștită, soarele străluce,

Frunzele de-argint, în vânt încetișor șopteau,

Păsările cântă dulce, visele seduce,

Florile parfumate, în raze se-mbrăcau.

Râul curge cristalin, pe pietrele străluce,

Murmurul său blând, sufletul mi-l alinau,

Sub bolta cea verde, visele seduce,

În naturii brațe, gândurile-mi zburau.

Nopțile cu stele, cerul înalt străluce,

Luna plină blând, norii îi îndepărtau,

Și-n tăcerea nopții, visele seduce,

Că natura-i viață, dorurile-mi alinau.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Ca niște gânduri obosite, frunzele se scutură încet,
Haotic, așezându-se pe pământul cel reavăn,
În miros de fum, de mere târzii, culese în bocet,
Timpul s-a strâns, în căușul palmelor, geamăn...

Pe cerul pustiu, descărnat și magnetic,
Amețitor, desenându-și nevăzutele drumuri,
Păsări întunecate dansează frenetic,
Peste apusul de soare și frunzele tulburi... 

Rănită de ceață, deșirată în falduri subțiri,
Pierdută în ropotul ploii, zdrențuită-n cuvinte,
E-o toamnă nebună decadentă-n priviri,
O toamnă tristă ce bântuie printre morminte...

În poiana din pădure

Soarele blând s-a ivit 

Cu a lui raze, pare a spune 

Vă salut și bun venit

Iarba în rouă strălucește

Viață parcă a căpătat

Mătăsoasă ea zâmbește

Hai veniți , v-am așteptat

În alt colț de poieniță

Lăcrimioare au înflorit

Gingașe și chiar micuțe

Sufletul ne-au îmblânzit

Se adună mic și mare

Și admiră-n lung și lat

Cât parfum în astă floare 

Raiul ăsta ne-a frăpat.

O aud sunând în geamul meu, 

O simt atâta de plăcut pe piele, 

Mă cheamă să încerc să dans' în ritmul său, 

Si să alunec printre picături și gândurile mele. 

E-atât de bine să îi simt îmbrățișarea 

Alcătuită din mii și mii de picături

Ce se jertfesc, zdrobindu-se de mine

Căzând, încet dar ritmic, spre pământ.

Si-atunci când mi-a pătruns prin haine pân' la piele 

M-am îndreptat încet spre casă mea din munți

Mi-am luat în mână cana cu ceaiul meu de fructe 

Si-am plâns încet, privind spre curcubeul gingaș dintre norii muți.

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Melancholy

What shouting, what groaning in autumn ...

And how wildly the forest hums -

A horn resounds in the hollows,

And a sadder lament begins.

- Listen carefully now, my darling,

Don't be alarmed and don't weep -

Listen and hear how the hard earth

Is calling to us, from deep.

Ia-mă dragă mare
Du-mă cu valurile tale,
Du-mă în locuri de neuitat
Unde nimic nu merită ratat,
Unde soarele continuu răsare
Și frumosul nu dispare,
Unde primăvara e veșnică
Și iubirea e pașnică.
Te rog, du-mă departe
De speranțele deșarte,
De regretele adunate
Și durerile purtate.

Albastră ți-e înfățisarea
Și puternică îmi e chemarea
Să vin la tine neîncetat
Să uit de tot răul îmbrăcat.

Ia-mi tot ce mă apasă,
Tot ce înghit și nu mai pot trăi.
Mare iți e splendoarea
Și sufletul mi-l tot învii.

ecouri

dintr-o altă viață

se aud în cochilii.

muntele,

trena de umbre revarsă-n

mare.//

primăveri săltărețe,

Primăveri capricioase,

primăveri neprevăzătoare

împrăștie pe câmpii

parfumul  iubirilor trecătoare.

 vântul bâjbâie din pom în pom,

jelind

sufletele rătăcite.