Miracolul Deltei.

Rupe toate lanțurile răutăților,

Și-n inimă să fie din nou senin,

Alungă o secundă, grija greutăților,

Bucură-te de tot, ca un copil.

Lasă lumina blândă să te vindece,

De tot ce ieri a fost amar și greu,

Nimic din lume să nu te împiedice,

Să fii curat și bun în pieptul tău.

Adună raze calde de la soare,

Și dă-le mai departe celor triști,

Fii pentru alții binecuvântare,

Cât timp pe acest pământ tu mai exiști.

Simplitatea este cheia fericirii,

Un joc nevinovat, un râs curat,

Urmează doar cărarea mântuirii,

Și vei trăi frumos și minunat.

Ne naștem, creștem și apoi murim,

În goana vieții noastre, fără să simțim,

Cum timpul zboară, se scurge-ncet,

Un nisip prin sticla unui ceas concret.

Strângem comori și glorii trecătoare,

Visăm la nemurire, la splendoare,

Dar totul e un fum ce se disipă,

O umbră ce dispare-n altă clipă.

Deșertăciune, spune înțeleptul rege,

Nimic pământesc nu poate dăinui,

Tot ce-i sub soare curge și se stinge,

Fiecare om într-o zi, negreșit va muri.

Ce rost mai are lupta și trufia?

Ce rost mai are toată bogăția?

Când toate se transformă-n vânt,

Și trupul se întoarce-n pământ.

Dar poate-n zborul nostru efemer,

E-un sens ascuns sub bolta de mister,

Nu-n ce aduni, ci-n ce oferi cu dor,

În dragostea ce învinge netrecător.

Un fir de gând se naște-n zori de zi,

Și tremură ușor, dar nu va dăinui,

Căci timpul curge rece, neînduplecat,

Și tot ce pare trainic e spulberat.

În pașii noștri, clipa se destramă,

Un foc mocnit sub propria sa vamă,

Privim în urmă, umbre ce dispar,

Privim în față, ceața unui hău bizar.

Existența e un vis ce se destramă lin,

Într-un „azi" fragil și un „nicicând" străin,

Doar în neființă, ca într-un ocean tăcut,

Se stinge zbuciumul și tot ce am avut.

Eminescu, nume drag și iubit,

Tu ai trezit a lumii visare,

Ai pus o vrajă în orice cuvânt,

Și-ai dat trăirii o nouă culoare.

Din Ipotești pornind spre infinit,

Ai scris de doină, codru și iubire,

Un geniu trist, de stele ocrotit,

Ce ne-a lăsat o scumpă moștenire.

Noi te păstrăm în inimi ca pe-o faclă,

Ce arde viu prin timp și prin furtună,

Ești diamantul pus în sfânta raclă,

A limbii noastre, adevărată cunună.

Azi te cinstim, poet al nemuririi,

Ce-ai scris cu foc pe bolta amintirii,

Ești glasul dulce-al codrului bătrân,

Simbol etern al neamului român.

Prin teiul sfânt ce florile își cerne,

Tu ai lăsat comori și slove eterne,

Iar lacul albastru, plin de nufări grei,

Îți poartă dorul printre flori de tei.

Luceafăr blând ce strălucești în noapte,

Ne-ai dăruit a dragostei dulci șoapte,

Și versul tău, izvor de apă vie,

Rămâne-n veci a noastră bogăție.

În noaptea calmă, stele strălucesc,

Luminând cerul cu sclipiri de argint,

Sub bolta lor, în brațele tale mă găsesc,

Într-un dans etern, fără vreun sfârșit.

Stelele ne spun povești de mult uitate,

Despre iubiri ce-au ars cu dor aprins,

În ochii tăi văd galaxii fermecate,

Cu visuri și speranțe în firul lor încins.

Îți șoptesc iubirea în susur de lumină,

În fiecare rază ce ne-nvăluie blând,

E ca un vis în care timpul se înclină,

Și toate grijile se topesc rând pe rând.

Căci noi suntem două stele nedespărțite,

Pe cerul vast al unui destin comun,

În universul nostru, tainele-s cunoscute,

Iar dragostea strălucește ca un miracol nocturn.

Astfel, sub cerul nopții plin de stele,

Ne contopim în dor și fericire.

Iubirea noastră scrie versuri nedescrise,

Într-o veșnică și pură amintire.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Căderile în toamnă au doza lor de taină

Gustată lung din vinul ce fierbe-n buza dulce

A celor ce greșeala din vina lor o smulge

Ca umărul să lase și frunze-n vânt și haină.

Căderile în toamnă au scara lor spre vise

Din început de secol sfârșit într-o legendă

Când cai fără zăbală galopul și-l suspendă

La sânul cu potcoavă de nemuriri promise.

căderile în toamnă au norii lor de ploaie

Căzută către cerul întors cu fața-n jos

A larg căuș anhidru cedând la om frumos

Plecat să sugă ludic nectarul din puroaie.

căderile în toamnă au totul și nimicul 

Întinși pe patul moale al vinului adult 

Plecat să ducă dorul din mult în tot mai mult

Cât fierbe luna plină și clatină ibricul. 

E o floare mititica, 

Cu petale vestejite, 

Ea vrea apa și iubire, 

Nu doar vorbe rătăcite. 

Se hrănește cu emoții, 

Și cu bune și cu rele, 

De primește numai rele, 

Floarea aceasta nu mai crește.

E o floare mititica, 

Trandafir de catifea, 

Cu petalele ce-i pica,

Sănătate vrea și ea. 

Ca și a mea inimioara, 

Vrea emoții numai bune, 

Ea primește doar ocară, 

Ce face în asta lume? 

Pe întiderea albă , stăpână

Un râtâcit disperat se închină.

Cârarea,poteca-i ascunsâ,

Pașii se ascund adânc în omăt!

Viscolul țipă se zbate

Învâluie tiranic ,omu din spate

Hoțește poposește-n brădet

Răsfoind frunzele moarte.

Balaur de aer flămând

Înșfoacă pustiul gemând...

Se joacă î n cruda lui tiranie

Cu un biet călător rătăcit.

Cu săgeți îi sfâșie fața

Speranța-i mai subțire ca ața.

Pustiul e atât de aptoape

Nămeții aici vor să-l îngroape.

Grâbește sărmanul  să ajungă

În satul lui  aproape de luncă

Viscolul i se așează în față

Inima-i de teamă îngheață....

În zare pe urma-i fugară

Râsună urlet de fiară

Ecoul îl poartă ,îl înmiiește

De groază în piept inima se oprește.

Pe albul zăpezii de om neumblată

Crivățul,vântul a uitat să mai bată!

Un semn de întrebare se întinde în zare

L-a văzut Domnul din cer oare?....

Haita de lupi e tot mai aproape

Ochiul lacrima-și soarbe...

E clipa în care în salt către moarte

Mintea aleargă gânduri deșarte...

Cu ochii închiși

Așteprându-și sfârșitul...

Fiara-i stârnită de sânge

Cu fulgi grei de nea cerul plânge

În fiecare noapte sunt binecuvântat de viorele,

Sub fiecare asfințit se află strălucirea lor de altădată,

Însă, când mă uit în buchetul mâinilor mele, pătruns de viorele,

Ochii îmi cad asupra unui mic spin.

Ghimpele îmi străpunge palmele,

Sângele meu ia miros de vin,

Iar când privesc din nou, ochii îmi joacă feste.

[...]

Apar dintr-o dată mii de viorele îndesate în râul sanguin.

În timp ce mă sting, încerc să simt mireasma florilor,

Petrec ultimele mele clipe mirosind parfumul îndulcegător al viorelelor,

Suflu tot mai încet... Cred că a sosit timpul...

Cred că a sosit timpul să plec...

Da, încă mai aud în foșnet roditor,
Doina cerului pe care-o cântați,
Dansând pierduți în parfumul florilor,
Umbriți de nori și cu soare pătați...

Da, încă mai văd în coloane înalte,
Cum stau în arcade catedralele voastre,
Ecoul care-mi făcea inima să tresalte,
Legănându-mă pe vălul mării albastre...

Da, încă mai simt, dulce, pe buze,
Cuvintele voastre șoptite-n surdină,
Și gustul de miere curs dintre frunze,
Un strop de rai ce-a căzut în grădină...

Și întristat că nu ați dăinuit la nesfârșit,
Într-un final am înțeles mai bine:
Salcâmii mei blajini nu au murit,
Doar s-au mutat definitiv în mine...

O creangă mi-a bătut în geam

Parcă dorind ceva să-mi spună,

Am înțeles uitându-mă la ram

Că toamna a venit cu a ei brumă

Privirea mi s-a dus către pământ

Și l-am văzut de frunze-acoperit,

E semn că vara de acum s-a dus

Și pomul plânge că este dezgolit

Arunc un ochi la florile din curte

Și văd c-au început să ofilească,

Și ele simt din plin răceala nopții

De care nu mai pot să se ferească

Pe cer zboară cârduri de cocori

Cu-n comandant în fruntea lor,

Gălăgioși se duc spre  alte zări

Și se întorc la cuib in anul viitor

Pe drum trec carele cu grâne

Ce vor fi puse toate în hambare,

E munca omului de peste anq

Și-a noastră gură de mâncare

Deschid fereastra, e răcoare

Și cu iuțeală o închid la loc,

Vorbesc cu creanga și o rog

Să-mi bată-n geam pân' o să fie...

lemn de foc!