Să le mulţumim albinelor

Cartea este un izvor al întelepciunii

Este tot ce avem mai sfânt,

Ea e ca o mama care ne călăuzeste în lume,

Un soare care ne încălzeşte blând.

Ea ne învaţă să iubim Graiul şi plaiul strămoşesc

Oameni cu adevarat să fim,

Un lucru atât de firesc.

Are şi ea suflet şi o doare

Când de dânsa mai uităm,

Căci ea este o comora

Care trebue s-o păstrăm.

Cartea este o minune

Dată de zeii cereşti,

E un templu al înţelepciunii

Dacă o ştii s-o preţuieşti.

Am iubit și eu odată o femeie Și o mai iubesc și acum. Chiar dacă ea de mult nu mai e lângă mine Și din dragostea noastră a rămas doar scrum! Am iubit și eu odată o femeie, Frumoasă cum e luna de pe cer. Cu ochi luminoși cum este calea lactee Și plini de tandrețe, și mister. Am iubit și eu odată o femeie Cu multă patimă și amor. Și visam că sunt un zeu, Un zeu nemuritor! Am iubit și eu odată o femeie, Parcă din altă viață, de pe altă tărâm. Dragostea noastră s-a aprins ca o scânteie Și arde și acum în sufletul meu plăpând. Poezie de Vladimir Potlog

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

La revedere mare cu valuri înspumate

Care mi-ai alintat trupul

Și mi-ai umplut inima de sănătate.

La revedere mare, poate ne vedem și în altă vară

Cu zile frumoase și cu mult soare afară!

La revedere păsări ale mării care mi-aţi încântat auzul,

Din zori până în amurgul serii.

La revedere oameni plini de veselie.

Care mi -ați arătat că viața e frumoasă și dulce ca o melodie.

La revedere mare cu valuri zbuciumate,

Nu o să te uit niciodată, nici nu pot, nici nu se poate!

În rochie albă de mătasă ai apărut în calea mea. Erai aşa de graţioasă, zeiţa mea cu ochi de stea. Erai ca o gingaşă căprioară, Care îşi potoleşte setea la un izvor Şi am înţeles din clipa aceea că veşnic de tine mi-a fost dor. M-am apropiat atunci de tine şi în braţe cu drag te-am ridicat. Erai uşoară ca puful de păpădie şi miroseai a flori de fag. În rochie albă de mătasă ai apărut în viaţa mea. Şi vreau să-mi fii mireasă, zeiţă cu chip de stea. poezie de Vladimir Potlog

Mi-e dor de sat, unde veşnicia e la ea acasă,

Mi-e dor de sat unde vinul stă limpede în ulcior,

Unde pâinea e tăiată în două şi e pusă frumos pe masă,

Unde mă aşteaptă un suflet sfâşiat de dor!

Mi-e dor de sat, unde primăvara pomii sunt în floare,

Mi-e dor de sat, unde miroase a pită coaptă!

Unde se-aude susur de izvoare,

Acolo veşnicia cu adevărat mă aşteaptă.

Astăzi vine Iepuraşul ,

Înspre oraş drăgălaşul ,

Vă aduce ouşoare ,

Buchete de lăcrămioare .

Celui ce a fost cuminte ,un cadou îi dăruieşte,

Pe cel ce nu ,luaţi aminte, cu nuiaua –l fugăreşte . 

AUTOR: Rada Maria 6D 

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Les papillons

Papillons blancs et rouges,

Et varié, beau,

Je les attrape dans le filet,

Quand ma mère me quitte.

Je les attrape en vol,

Mais je ne les tue pas ;

Mais je les regarde,

Qu'ils sont petits,

Et beaux, et je les aime,

Mais je ne les fais pas

Pas de mal, pas du tout.

Et si je joue

Avec certains, je sais

Ravi de l'avoir

Et tout le monde, sur le net,

Je les aide

Et prends ton envol

Selon leur volonté.

Sunt pitic,

Am niste pere,

sunt cam rebele.

o comunitate au format,

apoi le-am mancat.

Dupa ce le-am inghitit,

m-au intrebat de ce le-am mancat.

le-am zis ca am poftit.

A ieşit în zori o fată, având rochia brodată

şi încinsă la mijloc cu un fluture de in

când pe frunze mai era lacul cerului senin.

Cum din fire-i râzătoare,

se opri să stea de vorbă

în grădină cu o floare:

unele în cuib de rouă, alte nalte cât un munte.

Însă una-i prea cochetă: are guler de satin,

împlinit cu fagur roşu.

Mai văzu aşa minune altădată la bunici

când pe gard cânta cocosu’ -

ea făcea căsuţe-n şir printre ierburi la furnici.

Dar cum mâna mică îi scapă,

se-nţepă pe negândite într-un mugure de spin…

Vai, ce chin ! -

îşi zise-n sine.

Poate vrea un strop de apă,

de mă-mpunse aşa tare firul greu de mărăcine.

Pe o frunză de cleştar un gândac abia-şi ridică

silueta de cărbune,

o furnică

se opri ca să-şi şteargă fruntea udă, ochii tulburi de tăciune.

Soarele adânc se scaldă într-o tufă violetă;

ce e drept e prea măruntă,

dar din fire e cochetă.

Se ridică în lucire evantaiele de nalbă,

rochii roşii de zorele

rotesc salbă peste iarbă.

Ca o floare printre ele,

fata-şi potriveşte gheata. Visătoare, ea întreabă:

- Ce floare e asta, mamă ?

Am trecut şi ieri pe aici, însă n-am băgat de seamă.

- E camelia mea albă…

- Dar Camelia sunt eu… Cum să fiu eu, mamă, floare ?!

N-am nici frunze,

n-am petale.

Şi trecu prin alte rânduri,

coborâtă printre gânduri…

Ceasul bate miezu-nopţii şi Camelia tresare,

respirând adânc - visează

cum furtuna s-a iscat

şi din soare

smulse o rază;

ciorile înfruntă cerul.

Câte flori avea cu dânsa,

vântul îi goli panerul.

Dar cum mama era trează,

îi cuprinse fruntea albă şi în gânduri se ruga,

visul nopţii i-l veghea să nu-i frângă ramura

vântul cel întunecat ce din basme a scăpat.

Telegarul cât o stâncă,

fruntea naltă îi asudă;

numai sta cât să audă,

că în noaptea cea adâncă

zmeul este la hotar.

Şi porni ca să-l adune sub copitele-i de jar.

 - Nalţă-te de zor spre stele,

urcând podul de aramă !...

Păzitorii se rotesc, vântu-n cuiburi îl lovesc;

praf şi pulbere s-alege de necazuri şi de rele.

Mama-n şoaptă o îndemnă:

- Urcă, fata mea, mai urcă până treci de nouă stele,

unde e copilărie, unde îngerii adie

lirele în cântecele...

Dar deodată-n sânul nopţii se ivi palat de soare.

Şi vibrând în cântec vine o ileană-cosânzeană

cu năframă de cicoare

şi condurii de sulfină:

- Hai, copilă, şi te prinde de o rază de lumină !

 Oi ruga un şir de fluturi

visul negru să ţi-l spele.

Nemurirea să te cânte,

floare mândră a nopţii mele…

din cartea ilustrată pentru copii, Copilul și norul -

Ștefan Radu Mușat

O floare-i o prevestire,

De dragoste și iubire. 

De-nceput de primăvară, 

Și miros plăcut de-afara.

În dar când primești o floare 

Este bucurie mare.

Cine floarea nu iubește...

Răutatea îndrăgește.

Cu florile să vorbești 

Ele simt că le-ndrageati.