Copilăria a murit într-o joi

Dorul ăsta nu doarme, domniță,

Stă la fereastră și bate în geam,

Cu degete subțiri, făcute din vise,

Și glasul lui seamănă a Psalm.

Te caut în tot și-n toate, iubito,

În zgomotul frunzelor, în ceasul tăcut,

În felul în care se clatină luna,

În cerul ce cade, dar n-a căzut.

Ești vântul ce bate dinspre icoane,

Ești nume de floare ce n-a înflorit,

Ești gândul ce țipă fără cuvinte,

Ești versul ce-n mine s-a rătăcit.

Mi-e dor de tine când râde lumina,

Și când noaptea se strânge sub piept,

Mi-e dor de tine în toate secundele,

Și-n cele ce vin, și-n cele ce trec.

Dar dorul acesta nu-i rană, ci cântec,

Ce-n trupul meu tremură lin...

Căci dacă dorul e semn că te am,

Apoi, Doamne-ajută! Amin!

Timpul trece ca o babă care n-are unde să meargă
dar merge.

Pe prispă e cald, dar în mine s-a făcut rece.
Miroase a busuioc stins.
A tăcere după ce moare cineva
fără să țipe.

Din copilărie au rămas doar vocile care se repetă
când închid ochii.

Nu vine nimeni. Nici măcar eu.

Te-aș telefona, dar mi-e teamă de tine,
Nu de respingere, nu de cuvânt,
Ci de clipa aceea în care prin mine
Va trece din nou același pământ.

Te-aș telefona… să-ți spun că e seară,
Că orașul e rece și plouă banal,
Dar știu că-n spatele fiecărei silabe amară
Ar sta un „mi-e dor” visceral.

Au trecut luni. Nu le-am numărat.
Le-am simțit ca pe o boală lentă.
M-am obișnuit să fiu fragmentat,
Să-mi port absența ca pe-o prezență absentă.

Mi-ai spus că dragostea nu-i suficientă,
Că viața cere alt echilibru, alt drum.
Dar eu nu știu iubi la sută la sută absentă,
Eu ard. Eu rămân. Eu consum.

Te-aș telefona… dar dacă vocea ta
Va fi liniștită? Străină? Curată?
Dacă n-ai să tremuri nici cât o secundă
Și eu voi rămâne doar umbra din dată?

Îți jur, am încercat să te las.

Să te pun într-un sertar închis.
Dar inima mea n-are zăvor de atlas,
Și dorul nu știe ce-i interzis.

Dorm puțin. Visez mult.
Și-n fiecare vis mă alegi.
Mă ții de mână. Îmi spui că ascult.
Și dimineața mă lași să înțeleg.

Te-aș telefona…
Nu ca să cer.
Nu ca să reproșez.
Ci ca să știu dacă iubirea noastră
Mai respiră măcar prin greșeală.

Pentru că în mine nu s-a terminat.
În mine abia acum începe.
Acum, când nu mai ești.
Acum, când fiecare stradă te are.
Acum, când orice femeie e doar o comparație pierdută.

Te vreau.
Nu metaforic.
Nu poetic.
Te vreau cu febra cu care bolnavul vrea aer.
Te vreau cu disperarea cu care condamnatul vrea grațiere.
Te vreau cu toată rușinea bărbatului care încă iubește.

Te-aș telefona…
Și poate ai spune „e târziu”.
Dar pentru mine timpul s-a oprit în clipa
În care ai plecat fără să te întorci.

Nu știu dacă mai sunt mândru.
Nu știu dacă mai sunt tare.
Știu doar că în fiecare noapte
Îmi vine să-ți strig numele.

Și dacă n-ai să vii,
Dacă iubirea ta s-a mutat în alt piept,
Eu tot voi rămâne aici,
Cu inima deschisă,
Ca o biserică fără credincioși.

Te-aș telefona…
Dar mi-e teamă că dacă îți aud vocea
Nu voi mai putea trăi
Fără ea.

Aș fi vrut să fiu ca lumea,
Să râd ușor, să trec senin,
Dar gându-mi arde, fără voie,
Și nu mă lasă să fiu plin.

Ei mă privesc ca pe-o greșeală,
Ca pe-un străin căzut din timp,
Vorba-mi e grea, tăcerea, vină,
Iar mersul meu, un drum nepotrivit.

Când ei adorm, eu stau cu noaptea
Și-mi scriu durerea pe hârtie,
Cuvântu-mi e singura casă
Într-o pustie veșnicie.

Aș fi vrut viață fără semn,
Fără de focul ce mă frânge,
Dar scrisul mi-a fost dat ca soartă
Și-n fiecare vers… mai plânge.

Te chem încet, nu ca pe o izbăvire,

ci ca pe-un adevăr ce stă să cadă;
vin cu pași mici, cu inima-n rostire,
ca un pelerin ce-și știe rana.

Nu cer să-mi fii adăpost sau soartă,
nici focul ce mistuie fără nume;
doar stai o clipă lângă poartă
și lasă-mi umbra lângă lume.

Am învățat tăcerea ta pe de rost,
cum înveți rugăciuni fără răspuns;
te caut nu din lipsă, ci din rost,
dintr-un dor vechi, atent și strâns.

Când vin, nu vin să te cuprind,
ci să mă vezi, atât îți cer;
să știu că, pentru-un timp mărunt,
două respirații pot fi cer.

Dar chiar atunci, când pasul meu
atinge locul unde ești,
tu te retragi, calmă, aproape greu,
ca și cum apropierea ar fi primejdie.

De ce fugi când eu te caut drept,
nu cu strigăt, nu cu lanț?
Ce vină are acest piept
că bate mai devreme-n timp?

Spune-mi: ce vezi când mă apropii?
Un zid? Un foc? Un jurământ?
Eu vin cu mâinile goale, șoptit,
și plec mereu mai gol, mai frânt.

Dacă iubirea mea te sperie,
spune-mi, și voi rămâne jos;
dar nu mă lăsa în așteptare,
căci dorul meu e viu, nu zgomotos.

Nu poate fi sfârșit, îmi spun, ci doar o ceață;
ce-i viu nu piere dintr-un pas înapoi.
Îmi fac din întâmplare o dimineață
și cred că lipsa ta e doar un ocol, nu-un noi.

Apoi se rupe calmul, ca un dig vechi:
ce drept ai tu să pleci fără cuvânt?
Am fost chemat să ard, nu să fiu rece,
și ard acum, nedrept și neînvins de gând.

Dacă aș fi fost mai rar, mai strâns în mine,
mai puțin viu, mai puțin adevărat,
spune, m-ai fi lăsat să stau cu tine?
Îți dau tăcerea mea la schimb de stat.

Dar târgul cade, și rămâne greu
acest gol plin ce nu se mai explică;
îmi port zilele ca pe-un sicriu al meu
și timpul trece, dar nu vindecă.

În cele din urmă, învăț să nu te chem.
Nu pentru că durerea s-a sfârșit în mine,
ci fiindcă am priceput, sub timp și semn,
că nu orice apropiere se cuvine.

Te las să fii, nu plecare, nu păcat,
ci drum ce nu mi-a fost rânduit pe nume.
Ce n-a putut fi ținut n-a fost furat,
ci doar prea viu pentru aceste lume.

Rămân întreg, deși mai port un gol,
cum poartă marea țărmul ce s-a dus;
iubirea nu dispare, schimbă rol,

și-n loc să strige, stă, cu capul sus.
Astfel mă pierd, și totuși mă adun:
te pierd pe tine, și rămân om bun.

Când te apropii, nu mai pot gândi.
Doar simt cum aerul se umple de tine,
ca de o tămâie prea puternică.
Fiecare mișcare de-a ta
îmblânzește o parte din mine
pe care nici nu știam că o am.

Îți sărut umerii,
acolo unde lumina apune mai încet.
Îți ating gâtul,
acolo unde se naște adevărul.
Tu tresari ușor, ca o frunză sub vânt,
și tot cerul se întinde între noi.

Aș vrea să te las să pleci,
dar nu pot.
Ești o promisiune arsă în mine.
O flacără care știe exact
cum să mă doară frumos.

Când spui numele meu,
îl simt în fiecare nerv.
Devine carne.
Devine jurământ.
Și nu știu dacă e iubire
sau o moarte lentă și divină,
dar oricum ar fi,
nu vreau scăpare.

Negre,negre,picățele

În căușul palmei mele

Roșu apare de îndată 

Buburuza colorată.

Irina e fată educată, 

Activă, frumoasă, aranjată. 

Ia

Cândva, într-un cătun sărac,

Trăia o fată minunată

Care la toți le era pe plac,

Dar o vedeau mereu întristată.

Părinții ei se tot plângeau

La lume, și la bunul Soare,

Și tare mult ei că vroiau

Să n-o mai vadă gânditoare.

Băieți cu stare și de neam

Veneau ferice s-o pețească,

Dar ea mereu privea pe geam

Un mândru crai ca să zărească.

.................................................

Noaptea fugea după zi,

Și ziua era alungată de noapte.

Dar, se-ntâmplă într-o zi

Ca fata s-audă mici șoapte.

Curioasă să-nțeleagă mai bine

Se-aplecă peste zorele

Și-auzi venind spre sine

Foșnet surd și ciripit de păsărele.

Din grădină, păsările zgomotoase

Se așezară-n poala fetei,

Și în glasuri cristalin miraculoase

Amintiră de un tei și a margaretei.

Sub acel tei, Vlasă oftează.

În gându-i o margaretă boreasă,

Ca simbol, dar curajul nu-i cutează

Ca să o ceară de mireasă.

Fetei inima-i s-aprinse.

Cu condeiul pe hârtie

Rânduri către el trimise

Ca la ea de-ndat să vie.

Când cei doi se întâlniră,

Stele și luna plină,

Sus pe cer, că se stârniră

Trimițând o rază cristalină.

Ziua cu noaptea se uniră

Când acasă la fata aleasă

Nuntașii în alai o porniră

Cu cimilituri și-o tulnicăreasă.

..................................................

Și mulți ani trecură

De când mândrii soți

Sub tei se-ntâlniră

Căci azi au nepoți.

Când creionul s-a stricat nu poate fi reparat?

Trebuie aruncat?

întreabă asta pe mămica,

ea știe că creionul nu are nimica ,

nu trebuie aruncat și poate fi reparat,

cu o mică ascuțitoare și puțină răbdare

creionul poate fi ca nou

și nu i-ai făcut nici un rău.

Panait Mirela

Sunt Tarzan, așa mă cheamă,

Am rămas a nimănui

Stăpânii, s-au mutat, bag seamă

Ograda, grădina,casa sunt pustii.

Nu știu, cine mă mai scapă?

Doar o gaură în gard

Plec la baltă, să beau apă,

De mâncat, o să mai rabd.

Tristă viață, dar nu plâng,

De furat, n-am de la cine

Am ieșit din sat în crâng

Nu pot răbda de foame și mâne.

Trecea cineva pe drum 

Mă privea cu milă, ce om bun

Am plecat după el, sperând....

Vii cu mine ?mă întreabă zâmbind.

Și cânii au un Dumnezeu al lor,

Nu ași fi putut trăi, fără ajutor

Eu singur, el un sărman  ciung,

Facem o pereche, de drum lung.

Astăzi vine Iepuraşul ,

Înspre oraş drăgălaşul ,

Vă aduce ouşoare ,

Buchete de lăcrămioare .

Celui ce a fost cuminte ,un cadou îi dăruieşte,

Pe cel ce nu ,luaţi aminte, cu nuiaua –l fugăreşte . 

AUTOR: Rada Maria 6D