Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

A könnyű vörösbor jó

A könnyű vörösbor jó,

Késő ősszel betakarították,

Többet a fagyról, többet az emberről,

Sokkal többet iszom és nem iszom be.

Megesküdtem, hogy soha többé nem iszom

De nem tudom tartani magam

Jó bor, jó szeretem,

Nem tudom, mit fognak tenni vele.

Ritka almabor

Létra nélkül mászik a fejébe,

Zöld forgóvázak szőlősora

Tedd láthatatlanná az embert.

A bor jó és ízletes,

Amikor egy jóképű férfival issza.

De ha egy csúnya emberrel issza,

A bor megáll a torokban.

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Egy pillanatnyi őszinteség

búcsú helyett

adjunk egy kis szépséget

ez az utolsó óra.

nem változtunk

ez csak egy vélemény

Egy szót se vegyél készpénznek

vagy egy jelentéktelen gesztus.

Nem, nem változtunk

csak véletlen egybeesés

Amúgy is azok lennénk

és bármiről is beszélünk

nem vagyunk két idegen

Szerelmem.

Egy pillanatnyi őszinteség

magasztos gesztus lenne

van bátorságunk beismerni

hogy szeretjük egymást.

Egy pillanatnyi őszinteség

emlékeznének ránk

szép éveinkről

emlékeztet minket ebben az utolsó órában

Egy pillanatnyi őszinteség

búcsú helyett.

nem változtunk

ez csak egy vélemény

Egy szót se vegyél készpénznek

vagy egy jelentéktelen gesztus.

Nem, nem változtunk

ez csak véletlen

Amúgy is azok lennénk

és bármiről is beszélünk

nem vagyunk két idegen

Szerelmem.

Egy pillanatnyi őszinteség

magasztos gesztus lenne

van bátorságunk beismerni

hogy még mindig szeretjük egymást

Egy pillanatnyi őszinteség

emlékeznének ránk

szép éveinkről

emlékeztet minket ebben az utolsó órában

Egy pillanatnyi őszinteség

búcsú helyett.

Egy pillanatnyi őszinteség

magasztos gesztus lenne

van bátorságunk beismerni

hogy még mindig szeretjük egymást

Egy pillanatnyi őszinteség

emlékeznének ránk

szép éveinkről

emlékeztet minket ebben az utolsó órában

Egy pillanatnyi őszinteség

búcsú helyett.

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

Vi hadde ikke forventet det

Å gå en tur, for lenge siden,

Se fredelige fotgjengere, trafikklys stresser dem,

Forsiktig krysser de,

På benken, i parken, med nesa i avisen, nyheter de igjen og igjen,

De går på markedet, så på teateret,

Klokken er allerede fire

Merker fortsatt ingenting,

Noe som en loppe, men det går mye mer rytmisk,

Jeg går også til venner, de føler seg bra, ler, tuller,

Nok en time går og jeg døser virkelig,

De sovnet alle i samme stue,

Klemt sammen, med døren fortsatt åpen (slipp katten gjennom), beklager de at de alle sov som i et bur,

gå hjem tiden flyr

Det som kommer etterpå gir oss frysninger,

Venner, til venner som kjøpte fra markedet, skriver indignert,

Jeg har aldri sett dem så sinte før,

"Invester også i hva slags sjampo du vil,

Hva som helst, vil bare bruke det,

Du fylte oss med lus

Du sviktet oss, vi ville aldri gjort noe slikt,

Skam deg,

Vennene dine som bare sender deg gode ønsker, skjeller deg ut"

Ja, vel... dagmel, jeg har ingenting,

Selvfølgelig er det bare på et psykologisk nivå,

De leser for mye av avisene,

Vi hadde ingen steder å ta, i Portugal var jeg bare praktikant,

Hør ikke gjør hvordan føler du deg?

Jeg har ingenting, men la oss ta en test likevel,

Jeg kan ikke tro det, jente, se på deg også???!!

Ja jente, hva?...jeg kan ikke se på håret ditt, fordi du..

Hvilken jente

Få litt bomull,

Jeg prøver å fange dem, kaste dem ut av vinduet,

Men jeg klarer ikke å fange selv en av den typen,

Jente, vi kunne prøve en annen metode,

Men hvem vet det er fortsatt verdt det,

Vi bleker håret, velger den lyseste nyansen av norsk blond,

Etterpå maler vi den i hvilken farge vi vil ha,

Lusene vil ikke engang skjønne hva som skjer,

Fordi vi er flittige, maler vi hver tråd fra templet,

Ja jenta mi, hva skulle jeg gjort uten ideene dine, lusene vil brenne, de vil kveles, vi trenger ikke å gjøre noe, bare vær forsiktig, løsne strengt, sørg for at vi blir kvitt eventuelle ubudne besøkende, et sted, gjennom håret, vandre,

Ja jente, akkurat, hva var det jeg fortalte deg?

Jeg vet ikke, jeg så på en film i mellomtiden...

Etter mange århundrer ser vi resultatet...

Som det ikke kunne vært noe annet...

Jente, fargen festet seg veldig godt til håret, estetisk sett er jeg fornøyd,

Nå grer jeg håret mitt for å se hva som skjedde med disse insektene,

Ja, nå er de blå, grønne, de er malt også, hva skal man gjøre?

Face, vi har ikke mer lus, vi slapp unna, la oss feire på tavernaen, med en limonade,

Jeg håper vi ikke ender opp som i Portugal, på den terrassen i hagen.

(Det er der du skulle tro han ville få de lusene...)

Lacrima zăpezii printre ghiocei

Are-ntotdeauna un rost al ei,

E un ecou al iernii care a trecut,

Ce nu mai trezește un vis pierdut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

O iubire veche lasă amintiri,

Dar și căi deschise spre noi iubiri.

Soarele apare cândva zâmbind.

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

E un subiect trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia,

Nu vorbi de ea

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Și din ochi albaștri

Șterge-ți lacrima!

Uită nostalgia,

Nu mai lăcrima!

Cântă-ntotdeauna

Primăvara ta!

Uită nostalgia

Timpului trecut,

Cântă bucuria

Că ne-am cunoscut.

Uită nostalgia!

Vergessen Sie Nostalgie!

Die Träne des Schnees zwischen den Schneeglöckchen

Es hat immer einen Zweck,

Es ist ein Echo des vergangenen Winters,

Was einen verlorenen Traum nicht mehr weckt.

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie

Vergangenheitsform,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Eine alte Liebe hinterlässt Erinnerungen,

Aber auch Wege zu neuen Lieben öffnen.

Manchmal scheint die Sonne zu lächeln.

Vergessen Sie Nostalgie,

Sprich nicht über sie

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Vergessen Sie Nostalgie,

Es ist ein Thema aus der Vergangenheit,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie,

Sprich nicht über sie

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Und aus blauen Augen

Wisch deine Träne ab!

Vergessen Sie Nostalgie,

Keine Tränen mehr!

Singe immer

Dein Frühling!

Vergessen Sie Nostalgie

Vergangenheitsform,

Singe Freude

Dass wir uns kennengelernt haben.

Vergessen Sie Nostalgie!

Să facem o călătorie așa în timp,

Ne alegem perioada, peste 10 ani,

Îi mai adăugăm ani Ceciliei,

Frumoasă întotdeauna, indiferent de vârstă,

Frumusețea izvorăște din interiorul ei,

Și se reflectă prin naturalețea ei, simțul umorului, felul ei de a armoniza culori din game cromatice apropiate, prospețimea ei, mereu miroase a cele mai interesante flori indiene, tot ansamblul trăsăturilor care o descriu,

Frumusețea se păstrează, ba chiar mai mult, odată cu vârsta, Cecilia devine mult mai jovială, mai glumeață, mai tolerantă, mai relaxată, mai jucăușă, are o personalitate mai efervescentă să spunem...

La fel de glumeți am putea fi când am relata o întâmplare destul de unică din viața Ceciliei,

La 50 de ani, Cecilia pronunță cuvinte la fel de rapid, de muzical și de corect, cum o făcea pe vremuri,

Totuși, mai sunt și cuvinte sau jocuri de cuvinte care o pun în dificultate, reprezintă o provocare destul de jenantă atunci când se vede nevoită să vorbească în public,

Tot așa putem spune că a pățit și când era la picnic, admiră iarba de un verde smarald,

Toată familia adunată, pe pajiște, alături de vacile care zburdau liniște și molfăiau buruieni, cum mă îndopam în exces, în copilărie, cu gumă din aceea de făcut baloane, cu diametru mare cât luna,

Îmi este practic imposibil să măsor, dar oricum, ieșeau niște baloane destul de măricele,

Cecilia se simte bine, râde, zâmbește, mai mult decât ar fi făcut-o în 50 de ani, îi plac persoanele care au simțul umorului bine dezvoltat, doar că are loc un fenomen straniu, de când a renunțat la dinții ei naturali, în favoarea protezei,

Dentistul i-a recomandat fațetele dentare, dar ea nu, că le pierde ca pe piesele de la jocuri și vrea oricum să se asigure că noua dantură va fi completă și corect făcută, exact ca pentru gura ei, 

Punându-i o substanță cu gust de ciment în gură, dentistul a luat mulajul pentru proteză,

Pește două săptămâni, a fost anunțată să vină să și-o ia și să o folosească cu încredere, că este finisată din toate punctele de vedere,

Cecilia, bucuroasă din cale afară, o ia, face exerciții să se obișnuiască cu ea,

Au trecut cam două săptămâni de când o are, dar Cecilia este o fată adaptabilă, nimic nu o poate face să renunțe la veselia ei, nici chiar faptul că sunt alți dinți,

Era cu prietenii pe pajiște, ce se gândi ea, nimic altceva decât să își exerseze dicția cu noua proteză, rostind calm, cu oarecare precauție, jocuri de cuvinte,

Și zise fata: "She sells seashells by the seashore",

Proteza căzu, se desprinse instantaneu, se putea vedea că ceva nu se întâmplă tocmai firesc, din felul cum i se mișca mandibula,

Proteza ateriză direct în paharul cu vișinată,

Cecilia rămase uimită de ce prostie a avut loc,

Oare ce a făcut dentistul când i-a fixat-o? Se gândea că vrea să fie la pescuit, nu să o ajute pe ea să aibă o dantură mai puțin știrbă, nici cu strungăreața nu a prea ajutat-o, scuzându-se politicos, foarte profesional, spunându-i că de asemenea lucrare dentară se ocupă medicul ortodont, nu dentistul.

Cecilia nu mai știe ce să mai creadă, cum să mai vadă lucrurile pentru a ajunge la un numitor comun cu concluziile ei,

Își imaginează că dentistul doar a păcălit-o, profitând de naivitatea ei, i-a făcut proteza la repezeală, neținând cont de particularitățile gurii ei, de toate detaliile la care ar fi trebuit să se fi uitat, i-a luat banii și a lăsat-o cu o proteză ce lasă de dorit,

Nervoasă, Cecilia nu mai ezită, își deschide repede telefonul (mai are doar 20% baterie, deci trebuie să își reverse frustrările repede și eficient), din lista de contacte îl selectează pe doctorul care i-a făcut acest cadou,

Începe cu polologhiile ei: ,, Bună ziua, (nu știu cât ar mai putea fi de bună) domnule doctor, mă numesc Cecilia, am 50 de ani și am fost la dumneavoastră în urmă cu două săptămâni pentru o proteză, mi-ați luat măsurători, totul a decurs bine la parte de organizare, materialele sunt rezistente, cred că voi putea folosi proteza mulți ani de acum înainte. Singura mea problemă știți care este? Îmi cade din gură de fiecare dată când vreau să vorbesc, nu mă lasă să bolborosesc nici măcar două cuvinte, e groaznic să nu poți vorbi, să nu poți exprima ce ai pe suflet..."

Doctorul:,, Păi, cu mine acum cum vorbiți?"

Cecilia, pe un ton răstit:,, Domnule doctor, vă bateți joc de mine????!!! Am o problemă cu proteza pe care mi-ați creat-o!! Vă rog să vă ocupați în cel mai scurt timp!"

Vine Cecilia la consultații, doctorul se uită, o întreabă pe pacientă mai mult ca și când ar sfătui-o:,,Dar de Corega ați auzit? Știți măcar ce este?

Cecilia: ,, Bineînțeles că știu, este lipiciul pentru proteze."

Doctorul:,, Dacă știți, de ce nu folosiți?"

Cecilia stă și se gândește, face ea și acest compromis și cumpără Corega. După câteva nopți, gingia s-a obișnuit cu produsul, mai mult decât atât, Cecilia recomandă cu căldură Corega, pentru o dantură bine fixată.

Cecilia:,,Este produsul care nu m-a dezamăgit niciodată chiar de la prima aplicare! Corega mi-a schimbat viața!"

Låt oss ta en resa genom tiden som denna,

Vi väljer vår period, över 10 år,

Vi lägger till fler år till Cecilia,

Alltid vacker, oavsett ålder,

Skönhet kommer inifrån henne,

Och det återspeglas i hennes naturlighet, hennes sinne för humor, hennes sätt att harmonisera färger från nära kromatiska omfång, hennes friskhet, alltid doftande av de mest intressanta indiska blommorna, alla drag som beskriver henne,

Skönheten bevaras, ännu mer, med åren blir Cecilia mycket mer jovialisk, roligare, mer tolerant, mer avslappnad, mer lekfull, har en mer sprudlande personlighet, låt oss säga...

Vi kunde vara lika roliga när vi berättade om en ganska unik händelse i Cecilias liv,

Som 50-åring uttalar Cecilia ord lika snabbt, musikaliskt och korrekt som hon brukade,

Men det finns också ord eller ordlekar som sätter henne i svårigheter, de är en ganska pinsam utmaning när hon kommer på sig själv att behöva tala offentligt,

Vi kan också säga att det hände när han var på picknicken och beundrade det smaragdgröna gräset,

Hela familjen samlades, på ängen, bredvid korna som lugnt lekte och mumsade på ogräs, hur jag brukade slockna i överflöd, som barn, med tuggummi som användes för att göra ballonger, med en diameter lika stor som måne,

Det är praktiskt taget omöjligt för mig att mäta, men hur som helst, det kom ut några ganska stora ballonger,

Cecilia mår bra, hon skrattar, hon ler, mer än på 50 år, hon gillar människor som har ett välutvecklat sinne för humor, bara ett konstigt fenomen inträffar, eftersom hon gav upp sina naturliga tänder, till förmån för protes,

Tandläkaren rekommenderade fasader, men det gör hon inte, eftersom hon tappar dem som spelpjäser och vill försäkra sig om att den nya uppsättningen tänder blir komplett och korrekt gjord, precis som hennes mun,

Tandläkaren placerade en cementsmakande substans i hennes mun och tog formen för protesen,

Två veckor senare fick hon besked om att komma och hämta den och använda den med förtroende för att den var färdig på alla sätt,

Cecilia, glad att vara ur vägen, tar det, tränar för att vänja sig vid det,

Det har gått ungefär två veckor sedan hon fick det, men Cecilia är en anpassningsbar tjej, ingenting kan få henne att ge upp sin munterhet, inte ens det faktum att det finns andra tänder,

Hon var med sina vänner på ängen, tänkte hon, inget annat än att öva sin diktion med sin nya protes, lugnt, med viss försiktighet, och sa ordlekar,

Och flickan sa: "Hon säljer snäckskal vid stranden",

Protesen föll, den lossnade omedelbart, man kunde se att något inte var helt naturligt, från hur käken rörde sig,

Protesen landar direkt i glaset med körsbär,

Cecilia var förvånad över vilken dårskap som hade ägt rum,

Vad gjorde tandläkaren när han fixade det? Han trodde att han ville fiska, inte hjälpa henne att ha mindre sneda tänder, han hjälpte henne inte mycket med svarven heller, han bad artigt, mycket professionellt om ursäkt, berättade för henne att sådant tandarbete var att det var ortodontist, inte tandläkare. .

Cecilia vet inte längre vad hon ska tro, hur hon ska se saker för att nå en gemensam nämnare med sina slutsatser,

Hon föreställer sig att tandläkaren bara lurade henne, utnyttjade hennes naivitet, gjorde hennes protes i all hast, utan hänsyn till särdragen i hennes mun, alla detaljer han borde ha tittat på, tog hennes pengar och lämnade henne med en protes som lämnar mycket till vara önskvärd,

Nervös, Cecilia tvekar inte längre, hon öppnar snabbt sin telefon (hon har bara 20% batteri kvar, så hon behöver ventilera sina frustrationer snabbt och effektivt), från listan över kontakter väljer hon ut läkaren som gav henne denna gåva,

Hon börjar med sina ursäkter: ,, Hej, (jag vet inte hur bra det kan vara) doktor, jag heter Cecilia, jag är 50 år och jag besökte dig för två veckor sedan för en protes, du tog mått på mig, allt gick bra organisationsmässigt, materialen är hållbara, jag tror att jag kommer att kunna använda protesen i många år framöver. Mitt enda problem vet du vad det är? Det faller ur munnen på mig varje gång jag vill prata, det låter mig inte mumla ens två ord, det är hemskt att inte kunna tala, att inte kunna uttrycka vad du tänker på..."

Doktorn: Ja, hur pratar du med mig nu?"

Cecilia, i en hård ton:,, Doktorn, skojar du med mig????!!! Jag har problem med protesen du skapade åt mig!! Vänligen ta itu med det så snart som möjligt!"

Cecilia kommer till konsultationerna, läkaren tittar, han frågar patienten mer som om han rådde henne:,,Har du hört talas om Corega? Vet du ens vad det är?

Cecilia: "Det är klart jag vet, det är proteslimmet."

Doktorn:,, Om du vet, varför använder du det inte?"

Cecilia sitter och funderar, hon gör också den här kompromissen och köper Corega. Efter några nätter vände sig tandköttet vid produkten, dessutom rekommenderar Cecilia varmt Corega, för väl fixerade tänder.

Cecilia:,,Det är produkten som aldrig har gjort mig besviken ens från första applikationen! Corega förändrade mitt liv!"

Ești departe și ai asupra mea

O putere imensă 

Mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Ce șansă că te-am cunoscut

Nu mai credeam în iubire de mult.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

N-am mai fost îndrăgostită așa nicicând 

Fericirea pe care-o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț să iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Vreau să rămân în lumea ta plină de iubire

Să mă trezesc zâmbind în fiecare zi

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc 

Cu tine învăț sa iubesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Uneori fără tine

Drumul e greu

Aș vrea să fii cu mine,

Cu mine mereu.

Fericirea pe care o primesc

Doar cu tine vreau s-o trăiesc.

Tu mă vezi

Mai frumoasă decât știu eu

Mă faci să simt

Că sunt centrul lumii eu

Și mă alinți, mă alinți, mă alinți 

Cu vorbe dulci

Inima mea nu vrea s-o minți,

Nu vrea s-o uiți.

Mais bonito

Você está longe e você me tem

Um imenso poder

Acordo sorrindo todos os dias

Que chance de ter conhecido você

Faz muito tempo que não acredito no amor.

Eu quero ficar no seu mundo amoroso

Eu nunca estive apaixonado assim antes

A felicidade que recebo

Eu só quero viver isso com você

Com você aprendo a amar.

Entenda

Mais linda do que eu sei

você me faz sentir

Que eu sou o centro do mundo

E você me acalma, você me acalma, você me acalma

Com palavras doces

Meu coração não quer mentir para ela

Ele não quer que você esqueça isso.

Eu quero ficar no seu mundo amoroso

Acordar sorrindo todos os dias

A felicidade que recebo

Eu só quero viver isso com você

Com você aprendo a amar.

Entenda

Mais linda do que eu sei

você me faz sentir

Que eu sou o centro do mundo

E você me acalma, você me acalma, você me acalma

Com palavras doces

Meu coração não quer mentir para ela

Ele não quer que você esqueça isso.

Às vezes sem você

A estrada é difícil

Eu gostaria que você estivesse comigo,

Sempre comigo.

A felicidade que recebo

Eu só quero viver isso com você.

Entenda

Mais linda do que eu sei

você me faz sentir

Que eu sou o centro do mundo

E você me acalma, você me acalma, você me acalma

Com palavras doces

Meu coração não quer mentir para ela

Ele não quer que você esqueça isso.

În curte aproape că nu se mai vedea niciun petic de pământ. Iulia și doctorul Gabriel se repeziră spre turn. Bolnavele fuseseră deja mutate în locuri sigure împreună cu o parte din medicamente și cu ceva hrană. Oamenii din sat umpleau saci cu nisip cu care improvizau un dig în calea apelor. Din spărtura gardului prin care se putea intra în tunel, curgea un jet puternic de apă. Gabriel și Iulia se strecurară cu greu în crăpătură și ajunseră, împotrivindu-se curentului puternic, în tunelul mai larg în care apa curgea mai liniștită. Pe măsură ce înaintau, tunelul cobora, iar apa le trecuse bine de mijloc în timp ce curentul devenea din ce în ce mai puternic. Gabriel o ținea strâns de mână pe Iulia care încercase de câteva ori să se desprindă pentru a mări pasul.

— Iulia, nu mai putem înainta. Sigur sora ta a plecat la timp și poate te caută printre bolnave.

— Trebuie să mă conving că nu mai este acolo. Nu ne putem întoarce acum.

Un front puternic de apă năvăli peste ei aruncându-i câțiva metri înapoi. Mâinile se desprinseră și Gabriel simțea că este pur și simplu purtat de curent fără a se putea împotrivi. Își desfăcu repede picioarele și mâinile lăsându-se în voia apei. Tunelul nu era foarte larg și dacă Iulia era în fața lui, așa cum bănuia, sigur se vor ciocni.

— Iulia, Iulia! Răspunde dacă mă auzi!

 Își dădu seama cât de inutilă este încercarea sa. Nici el nu-și putea auzi strigătul. Mâna dreaptă atinse ceva. Era rochia Iuliei. Apucă cu putere și începu să tragă. Plutirea fu încetinită și reuși să se răsucească pentru a prinde și cu cealaltă mână. Ajunse la trup și își dădu seama că Iulia era leșinată. O cuprinse și o ridică deasupra apei, dar în spatele lui. Știa că în curând se vor lovi de gardul de beton. Împinse un picior în față pentru a amortiza impactul. Într-adevăr piciorul atinse zidul și se propti în el. Deschizătura din zid era acum complet ocupată de șuvoiul de apă. Se apropie de Iulia și îi suflă aer printre buze, apoi o cuprinse în brațe și se scufundă pipăind cu o mână marginea deschizăturii. Trebuia să ajungă cât mai jos, la baza zidului pentru a ieși, dar apa încerca să-l ridice la suprafață. Eliberă aerul din plămâni și mai făcu un efort pentru a ajunge chiar în șuvoiul care se înșuruba în acea gaură. Curentul îi prinse și îi azvârli dincolo de zid. Scăpaseră, dar Iulia continua să zacă inertă în brațele sale. Pulsul era slab și de sub o șuviță de păr sângele cald îi inunda fața.

Rupse o bucată de pânză din rochia ei și o legă în jurul capului acoperind rana.

— Doctore, doctore, trăiește?

Ridică privirea. În fața lui stătea tanti Crina.

— Slavă Domnului, trăiește. Ajută-mă!

Cei doi se îndreptară spre camera asistentelor, de unde un medic o luă în primire pe Iulia.

— Pe unde ai dus-o, doctore? Chiar ești iresponsabil. Ai scos-o din spital fără să spui nimic. Vei plăti pentru asta.

Gabriel nu-i răspunse și o luă pe tanti Crina deoparte.

— De Iulia, asistenta, știi ceva? Ai văzut-o?

Tanti Crina se făcu pământie și arătă cu degetul spre turn.

— E acolo. Am strigat-o să iasă. Am tot așteptat, dar nu a venit. Apoi a țâșnit apa peste tot și am fugit.

Doctorul Gabriel se uită în jurul lui și puse mâna pe vătraiul care era chiar lângă sobă, după care ieși în fugă pe ușă fără să mai ia seama la protestele colegului care îi cerea să-l asiste la examinarea Iuliei.

Escaladă zidul și se trezi dintr-o dată într-un spațiu complet necunoscut. Sigur se găsea deasupra tunelului. În fața lui pornea peretele abrupt al unui vârf de deal lipsit de vegetație. Piatra sclipea în bătaia soarelui ori de câte ori șiroaiele de apă ce veneau dinspre vârf nu o acopereau. Fire de apă se revărsau fără încetare de parcă o căldare uriașă, aflată chiar în vârf, se crăpase. De fapt chiar acest lucru se și întâmplase. Cutremurul din zilele trecute îşi începuse opera mărunțind piatra, iar ploile din ultimele nopți spălaseră pereții căldării născând crăpături largi în stâncă. Își propusese demult să exploreze acest deal despre care știa că are un mic lac în vârf, dar amânase mereu această incursiune în așteptarea unui timp mai prietenos. Acum stătea nedumerit încercând să se orienteze. Rememora traseul din tunel, trecerea pe sub râu, fiecare schimbare de direcție, încercând să găsească drumul spre acea ușă. Ușa care dădea în Olt și din care, dacă ieșeai, vedeai pretutindeni apă. Dacă tunelul ducea dincolo de Olt? Privi spre celălalt mal. Oltul se dublase în lărgime, apa cățărându-se până la baza muntelui. Începu să gândească cu voce tare, parcă pentru a fi mai convingător .

— Nu se poate să fie dincolo. Tunelul nu este atât de lung. Și pare să meargă de-a lungul malului. Cum de trece atunci pe sub râu? Ar trebui să fie un golf și tunelul să îl taie pe sub albie. Dar în față este acest deal de netrecut.

O luă pe lângă zid, înspre Olt. Nu avea altă cale. Va risca. Curgerea râului îi era favorabilă. Era suficient să se lase dus de curent și va trece dincolo de deal, probabil în acel golf pe care îl bănuia și spre care sigur dădea ușa. Dar dacă curentul îl va trage spre mijlocul râului? Dacă trece de golf, totul este pierdut. Se lăsă în râu, ținându-se de crengile ce apăreau răzlețe din apă. Începu să simtă puterea curentului și de câteva ori crengile se rupseră și corpul lui se depărtase de țărm. Cu greu se trăgea din creangă în creangă, apropiindu-se din nou de mal. Apoi curentul deveni mai slab și reuși în sfârșit să iasă la țărm. Era un mic golf, dar nici urmă de ușă. Golful se termina într-un alt masiv pietros care înainta mult în albia râului.

— Deci acolo trebuie să fie ușa, își spuse el încercând să pătrundă cu privirea prin pâcla de aburi ce dansa deasupra apei. Copacii! Copacii sunt inundați!

Atunci își dădu seama că și ușa era sub ape și nu ar fi putut să o scoată pe Iulia din peșteră pe acolo.

— Dar oare mai e Iulia acolo? Mai trăiește? Dacă va găsi un cadavru? Au trecut atâtea ore!

Picioarele i se înmuiaseră și simțea că trupul începuse să nu-l mai asculte. Apoi își aduse aminte de cuvintele din caietul Iuliei.

— Iartă-mă! Te voi ocroti cu viața mea.

Pentru câteva clipe se simți ca un om rătăcit, incapabil să aleagă între două destine. Destinul pacientei și destinul asistentei. Dar dacă el era cel vânat de cele două destine? Dacă fiecare dintre cele două femei îl foloseau pentru a-și construi fiecare propriul destin? Poate el, omul, nici nu conta. Conta doar trupul lui, sămânța pe care o sădise în sângele surorilor așa cum odinioară acel om s-a replicat în trupul celor două gemene. Ajuns chiar lângă stâncă alungă aceste gânduri pe care le consideră dintr-o dată scandaloase.

— Cum pot gândi așa? Poate ele nici nu mai trăiesc, iar eu le judec. Nu e bine să judeci morții. Judecata se poate întoarce împotriva ta.

Un nou avânt îi cuprinse trupul. Se simți ca atunci, în copilărie, când coborâse în fântână să salveze acel animal. El nu mai conta, conta doar animalul. Faptele pot fi uneori și doar consecințe ale voinței trupului, nu numai ale judecății. Își goli mintea de orice gând și începu să urce. Nu știa de ce urcă, dar trupul așa hotărâse, iar el nu putea face altceva decât să se supună. Soarele începuse să strălucească mai puternic aruncând raze liniștitoare peste vuietul mânios al râului. Apele cerului, coborâte cu prea multă patimă peste o lume mereu nepăsătoare, își desăvârșiseră opera. Încet, încet totul va reintra în normalul cotidian de dinainte, doar durerea din suflete va spori pentru fiecare familie lovită de nenoroc. Își încărca mintea cu scenarii care să-i provoace la maxim trăirile. Trupul urca cu greu, din colț în colț de piatră, dar ochii minții erau în cimitirul satului. Retrăia povestea baronului. Două trupuri de femei, inerte, dezbrăcate, la marginea unei gropi și mulți oameni arătând cu degetul spre cer.

— Mânia Domnului! Ne-a pedepsit Dumnezeu satul!

Cu o cruce imensă în mână, preotul se răstea și el cât putea de tare, când la oamenii ce se țineau la distanță de cele două trupuri, când la norii ce luaseră forme ciudate, implorând milă pentru păcatul lui.

— Doamne, iartă-mi păcatul!

— Iartă-ne pe toți, Doamne! Iartă satul nostru, vitele noastre și nu-ți mai vărsa furia pe aceste locuri, adăugară în cor sătenii.

Cu o pânză neagră căreia nu-i mai găsea sfârșitul, el, doctorul Gabriel, sau poate baronul Aaron von Pieler, cine mai știe, încerca să învelească trupurile, în timp ce sătenii aruncau spre el cu bucăți de pământ muiate de atâta apă.

— Ia-l și pe el, prea netrebnic să ți se închine ție, Doamne. Neam străin de drumul tău. Și-a pângărit trupul și sufletul păcătuind cu femeia diavolului, devenind slujitorul lui.

— A zămislit cu plăcere și lăcomie la tainele necuratului un pui de drac pe care eu, neisprăvitul tău slujitor, nu am știut să-l recunosc și i-am dat taina botezului. Pedepsește-mă Doamne, dar nu-mi lua sufletul! Lasă-mi haina preoțească să pot să-ți duc numele în sufletele acestor nevolnici, mai nevolnici decât mine, aducându-le iertarea.

Totul devenise extrem de întunecat, timpul dispăruse din existența sa, iar în jurul lui oamenii apăreau și dispăreau fără încetare. Ar fi vrut să nu fie zi, primea lumina prin ochi pentru a o transforma într-un întuneric desăvârșit care îi cuprindea mintea. Gândurile rătăceau prin bezna judecății sale fără să găsească măcar o cărare, cât de ștearsă, către adevăr. Avea nevoie de un adevăr simplu, pe care să-și sprijine voința, pentru a-și recuceri trupul cu o conștiință pe care simțea că o pierde cu fiecare pas ce-l ducea spre vârful stâncii. În golul rămas se strecura cu viclenie un alt om, omul pe care l-a căutat fără să fi știut cine este. Sufletul baronului Aaron von Pieler puse stăpânire pe trupul lui și îi înnoi puterile. Era chiar așa cum scria în caiet, atunci când soția și fiica lui, fuseseră lăsate să se înece doar pentru că erau fiicele diavolului. Doar că acum, nu va mai permite acest lucru. Ajuns în sfârșit în vârful stâncii, începu să cerceteze forma acesteia privind spre Olt în timp ce așeza în minte peisajul așa cum îl văzuse din ușa peșterii ce dădea spre râu. Suprapuse imaginile, apoi intră cu ochii minții în peșteră și căută acea deschidere de deasupra căminului pe unde fumul era evacuat spre exterior de curenții de aer. Se duse pe partea de stâncă unde părea să fie ieșirea și începu să caute cu înfrigurare, înlăturând cu vătraiul crengile uscate, o deschidere care putea servi de horn. Se ținea cu mâinile de fiecare crestătură de stâncă în coborâșul lui spre Olt. La un moment dat simți că mâna sa nu mai atinge acea suprafață udă, dar curată, ci o mâzgă cleioasă. Privi mâna. Era murdară de un noroi cenușiu. Cenușă muiată de apă. Aici trebuia să fie. Eliberă locul de vegetația încă uscată și nu foarte bogată. O crestătură se deschidea printre două pietre așezate oblic, iar pe marginea ei, negrul imprimat de-a lungul a sute de ani de arderile din cămin impregnase un strat gros de noroi ce părea scurs dintr-un vulcan. Începu să-l îndepărteze, dar repede realiză că nu va reuși să-și strecoare trupul prin acel loc extrem de strâmt. Începu să pipăie marginile pietrei așezate spre deal pentru ai ghici conturul. Ploile reușiseră să dezvelească mare parte din ea, dar tot mai era o bună parte îngropată în pietriș și pământ. Începu să înlăture de sub piatră grohotișul adus de ape. Din fericire umezeala excesivă îi ușura munca. Mai sus era un mic bazin natural plin cu apă. Se apropie și începu să îndepărteze pietrele și pământul ce-l împrejmuiau spre vale. Eliberă un bolovan mai mare și apa țâșni cu putere. Izbi piatra deja ridicată pe jumătate. Se apropie și începu și el să împingă. Un mic scârțâit și piatra se desprinse de stâncă. Apoi apa care cobora de sus pătrunse sub ea ușurând alunecarea. Bucata din stâncă o luă la vale rătăcindu-și și ea destinul intrând în adâncul etern al râului unde doar apele o vor mai mângâia.

— Poate ai și tu suflet, piatră bătrână. Ai trăit sub ocrotirea soarelui până acum iar eu îți schimb destinul oferindu-ți sufletul apei. Poate, cândva, soarta te va răsplăti într-un fel pentru fapta ta bună de acum, iar eu voi primi sigur pedeapsa Domnului pentru că i-am schimbat voia.

Cu aceste gânduri se strecură în golul rămas. Constată că hornul nu era așezat vertical ci forma un zigzag ce cobora spre interior. La un moment dat dădu peste o grotă pe jumătate inundată, de unde un alt tunel înnegrit de fum părea să fie calea spre interior. Acest loc explica de ce niciodată prin horn nu cădea apă. Toate ploile își terminau viața în acest mic lac care avea o deschidere de golire, făcută de mâna omului, spre Olt. Continuă drumul prin horn lăsându-se să alunece dar având grijă să nu cadă în gol. De aici în colo, stânca era uscată, vuietul crunt al râului dispăruse, dar puteai auzi un mic zgomot ritmic produs de apa ce se lovea de pereții interiori ai adăpostului. Așadar peștera era inundată. Nici nu se așteptase la altceva, doar că acum, această senzație îi apropiase din nou în minte acele cadavre aflate la marginea unei gropi. Simți că picioarele nu mai au niciun pic de sprijin. Ajunsese deasupra căminului. Apa începu să-i cuprindă trupul pe măsură ce se lăsa în jos. Știa că ar fi trebuit să întâlnească vatra și că aceasta era la mai mult de un metru de podea, dar nu știa cât de mult crescuse apa. În sfârșit, când aproape nu se mai putea ține cu mâinile, picioarele întâlniră ceva solid. Se asigură că are stabilitate și se aplecă încercând să deslușească ceva în întunericul deplin.

— Iulia! Iulia, ești aici?

Nici măcar ecoul nu-i răspunse, apa estompând orice încercare de reflexie. Gândurile negre erau acolo, în mintea sa, dar încrâncenarea baronului pusese stăpânire pe întreaga sa făptură.

— Iulia! Iulia! Am venit! Sunt eu, baronul Aaron von Pieler!

Un scârțâit metalic întrerupse monotonia metronomului acvatic ce se plimba stânga-dreapta între pereți, apoi un glas slab coborî din tavan.

— Sunt aici, doctore. Atârnată de candelabru.

Scârțâitul deveni tot mai insistent, urmat uneori și de clipocitul produs de căderea unor pietre din tavan.

— Stai nemișcată. Se prăbușește candelabrul dacă te mai agiți.

Iulia nu răspunse. Orice vorbă se topea în fața renașterii speranței de a trăi. De a duce la bun sfârșit o întâmplare care acum devenise viața ei. Doar gândul putea vorbi acum.

— O să-ți nasc un copil, doctore.

Chiar dacă ar fi strigat lumii întregi, Gabriel nu ar fi putu să o audă. Plonjase deja în apă și se îndreptase spre ușă. Își amintea foarte bine. Ușa masivă de lemn se deschidea spre exterior. Trebuia doar să o împingă puțin. După socotelile lui, viitura cea mare trecuse, iar apele Oltului nu puteau fi deasupra nivelului din peșteră. Avea toate șansele să mai elibereze din încărcătura de apă ce inundase încăperea. Ajuns lângă ușă, se mai ridică o dată deasupra pentru a respira, apoi se lăsă la fund. Dacă afară apa este mai mare, nu va putea să o deschidă, deci nu risca nimic. Apăsă clanța veche și împinse. Ușa nu se clinti, dar simți că deasupra sa se formase un mic curent de apă ce se strecura spre exterior. Poate este blocată de ceva. Putea fi o piatră căzută chiar în față. Se ridică din nou să respire și apoi reveni și se rezemă cu spatele în ușă iar picioarele le propti în lespezile de piatră ce formau podeau încăperii. A fost suficient ca ușa să se miște puțin, iar restul fu făcut de către apă. Odată cu ieșirea apei, în peșteră pătrunse lumina zilei. Gabriel mai avu timp să se agațe de tocul ușii pentru a nu fi și el aruncat dincolo de ziduri în apele Oltului. Așteptă până când curentul se domoli. Acum putea sta în picioare și apa îi venea doar până la brâu. Privi în jurul lui. O văzu pe Iulia care avea hainele încâlcite printre brațele candelabrului și dedesubt masa. Nu mai așteptă și se urcă pe masă. Nu avea cum să o descâlcească pe Iulia, dar se apucă și el de candelabru și se lăsă cu toată greutatea. Un trosnet puternic și o piatră se năpusti chiar peste capul lui. Apoi, nimic.

Nu credeam că voi ajunge vreodată adult. Îmi amintesc cu drag de copilărie: n-a fost perfectă, dar a fost copilăria mea. Dacă e toamnă, atunci îmi place să povestesc despre toamna copilăriei mele.

Parcă îmi aduc și acum aminte: atunci când venea toamna, eram și bucuros, dar și trist. Bucuros pentru că se apropia ziua mea, fiind născut în luna Brumărel. Dar, în același timp, simțeam tristețea începutului de școală. Ca orice copil, nu-mi doream să încep școala. Acum însă, ce n-aș da să dau timpul înapoi și să retrăiesc acele clipe, când eram mic și nu aveam nicio grijă!

Când cădeau frunzele din pomi, păreau că formează un covor pe care noi, micii școlari, pășeam. Când călcam pe ele, mă simțeam ca un prinț dintr-un basm. Sentimentele de atunci nu mai pot fi trăite. Am încercat să le retrăiesc, dar n-am reușit; pesemne că s-au pierdut odată cu copilăria și copilul din mine. Bucuria de copil este una dintre cele mai curate, mai pure și mai mari bucurii. Bucuria unui copil este sinceră și minunată. Iar când uiți să fii copil, uiți bucuria adevărată.

Dar, cum spuneam, începerea școlii aducea cu ea oftaturi și suspine. Pentru mine, școala era o închisoare, iar la vârsta aceea nu puteam pricepe de ce trebuia să merg acolo. Lecțiile, temele – nu-mi erau deloc pe plac. Singura alinare venea în pauze, când mă jucam cu ceilalți copii.

Acum să vă povestesc o întâmplare din copilăria mea. Într-o dimineață, când trebuia să merg la școală, nu am vrut să mă duc. Îmi adusesem aminte cum învățătoarea ne spusese despre o boală numită pojar: bube roșii pe piele, febră și altele. Un coleg se îmbolnăvise, iar învățătoarea ne atenționase să fim atenți, iar dacă apar simptome, să le anunțăm imediat. Atunci mi-a venit ideea să mă prefac bolnav de pojar, ca să stau acasă.

Când bunica a plecat să-mi aducă pachetul pentru ghiozdan, am luat repede o cariocă roșie și, cu „talentul” meu de copil, mi-am desenat pete pe față. Numai pe față, pentru că nu știam că pojarul apare pe tot corpul. Bunica, văzându-mă cu fața plină de puncte roșii, s-a panicat și s-a repezit la mine, începând să mă controleze. Când și-a dat seama că petele se șterg cu șervețelul și că erau doar pe față, m-a trimis imediat la școală, dar nu înainte să râdă cu poftă de isprava care-mi trecuse prin cap.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Aivastanut mestaruus

Hyvät naiset ja herrat, olemme tänään näyttävän tapahtuman järjestäjiä, tapasimme kaikki Ulaanbaatarissa, Mongolian kauneimmassa kaupungissa, joka on päättänyt isännöidä tänä vuonna mestaruuden hieman poikkeavaa, kyse on kansainvälisestä aivastusta. mestaruus. Kilpailijat ympäri maailmaa kokoontuivat osoittamaan, että he voivat, että heillä on lahjakkuutta ja osaavat käyttää sitä. Sen enempää puhumatta, aloitetaan!

Kilpailija #1 valmistautuu aivastamaan, hengittää sisään, hengittää sisään, hengittää sisään ja aivastaa! Mamulica... kyllä, mikä aivastus, se kuului stadionin puolivälissä. Bravo!

Kilpailija numero 2 haisteli pippuria kultakorkisesta suolasirottimesta, kyyneleet valuivat hänen nenänsä pitkin, minulla on tunne, että siitä tulee jotain erittäin melodista. Ja aivastaa...! Hän aivastasi niin lujaa, ettet edes kuullut sitä... kissatkin aivastavat kovemmin... täytyy vielä harjoitella...

Kilpailija numero 3 on myös ammattisukeltaja ja tietää kuinka kauan pitää hengitystään aivastaakseen täydellisesti. Valmistaudumme kuuntelemaan häntä. Se avautuu. Ja tämä on loistava aivastus. Oikein hyvä! Se kuultiin jopa Mongolian naapuritasangoilla...

Kilpailija #4 väittää, että hänellä on aivasteluja veressä. Pienenä hän aivastai tuoksukusta ja hedelmäpuista, ja ajan myötä hänestä tuli asiantuntija. Nyt hän myös aivastaa. Mikä aivastelu tälläkin kertaa... sen havaitsi satelliitti, joka tarjoaa Internetin maapallolla.

Olemme jo edistymässä!

Kilpailussa numero 5 on erikoisopintoja sellaiseen asiaan. Hän harjoitteli myös yksin aivastamalla häissä, ulkona juhlissa, syntymäpäivillä, uudenvuodenaatossa ystävien kanssa ja niin edelleen... Aloittaa, valmistautuu, aivastaa...täydellinen 10! Tällä kertaa satelliitti vastaanotti sen Kuusta. Morgan Freemanin astrofysikaalisessa tarinassa happimolekyylien kanssa, jotka estävät äänien leviämisen maailmankaikkeudessa, ei ole tässä kilpailussa oikeastaan mitään järkeä.

Seuraavat kilpailijat onnistuivat vakuuttamaan meihin vieläkin enemmän tuotetun äänen voimakkuudella. Oli ihmisiä, jotka aivastivat niin kovaa, että äänen vastaanottivat myös Venuksen ja Merkuriuksen satelliitit. Tällaiset ammattilaiset voivat miellyttää meitä vain kerran elämässään kovan työnsä tuloksella.

1000 kuunnellusta ja arvioidusta osallistujasta vain yksi voitti pääpalkinnon, nimittäin sekä järvitalon Malediiveilla että huippuluokan epilaattorin. Voittaja on alkuperältään norjalainen ja inspiraation lähde kaikille osallistuvansa ja harjoittelemaansa mestaruuteen suunnitteleville! Onnittelut!

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vanntett klokke

Det er en vakker tidlig januarmorgen, vi er på en av de mest prestisjefylte tekniske høyskolene i Suceava fylke, hvor vår utmerkede engelsklærer, Cecilia (vi vet ikke etternavnet hennes) er på badet. Nærmere bestemt på lærerbadet, i kvinnedelen. Det er en ganske tøff start på dagen etter 4-5 alarmer satt på telefonen, en for 12:30, en annen for 2:40, to til for sønnen hennes, og en til for 4:50 om morgenen. De to første skulle ta antibiotika, etter at han hadde en eller annen infeksjon med Staphylococcus aureus og jeg vet ikke hvor mange andre stammer av sykehus- og grampositive bakterier som sønnen tok med fra barnehagen, var siste alarm å komme i tide kl. stasjon og ta bussen til videregående skole (for de som ikke vet, Cecilia er pendler med 15 års erfaring innen samferdsel). Normalt sett kunne Cecilia ha bedt om permisjon til hun begynte å føle seg bedre, for å komme seg, for å bli mer energisk, men du kjenner henne, du vet hvordan hun har det. Hun vil bare ha olympiere, hun vil at alt hun gjør skal gi mening, hun liker faget hun underviser i, og ikke bare det, hun ønsker å reformere undervisningen i dette faget, hun har til og med en tendens til å revolusjonere og forbedre undervisningshandlingen til det- ville bringe det til kunstnivået. Han valgte å jobbe overtid i den staten han er i, fordi han vet at det i år arrangeres olympiad på videregående skole der han underviser. I morges hadde Cecilia imidlertid ikke helt tid til å ta vare på seg selv, og derfor måtte hun på do for første gang. All maskaraen hennes har spredt seg, fra kondensen tørker hun heldigvis av overflødig med noen våtservietter. Så, med de tørre, begynner han å blåse seg, og stakkaren blåser, at lærerne i hyttene ved siden av også koser seg. Det regner med kommentarer som: "Du vet Cecilia, jeg har en gressklipper som jeg bruker til å klippe jungelen rundt huset, og den lager nøyaktig de samme lydene." Kjære medlærere, vis empati og slutt å le av Cecilias problem, at det ikke er spøk med mikrobene som sirkulerer, der de stadig dukker opp, som sopp etter regnet, jeg har inntrykk av at verdens undergang kommer, men dette er virkeligheten, jeg er økologiske ubalanser, forurensning og bakterier dukket opp. Og global oppvarming hjelper dem å trives... Uansett...Cecilia legger like mye lidenskap i å blåse nesen som hun gjør noe annet, hun hjalp meg ikke med noen bøker jeg trengte for 10000 år siden? Selvfølgelig ja, men jeg vil si at hjemme hos henne kan du ikke engang se fargen på veggene, gipsen eller om hun har malerier, at hun har bøker opp til lysekronen. Og slik ser nesten alle rom i leiligheten ut. Jeg forsto ganske raskt at hun brenner for det hun gjør og godt gjort mot henne. Det er vanskelig å finne lidenskap i noe, noe, jeg tror virkelig ingenting gir mening eller kanskje jeg må fortsette å lete til jeg finner det.

For å komme tilbake til historien vår, blåser Cecilia nesen, kaster vevet etter å ha fylt det med sekret og blodpropp, trekker vann. Dessverre gikk vevet sammen med vevet og den elegante, moderne klokken hun hadde fått av en venninne på bursdagen sin i september. Det gled av håndleddet hans, for i sin unødvendige hast (han kom dit først uansett) presset han ikke hardt nok på grepet. For å gi litt kontekst har klokken et varmebestandig armbånd, som godt motstår vann, på esken sto det i hvert fall "500 ATM vannmotstand". De japanske produsentene løy ikke om kvaliteten på produktet Cecilia hadde på seg, en Casio G-Shock-klokke, litt for stor for en kvinnehånd, svart, rund urskive som viser timene med blå arabiske tall . Den gjør motstand, den er intakt selv i dag, bare at den gjennom kloakken hadde en annen rute og rant over i Suceva-vannet, i stedet for å følge den overalt. Cecilia får panikk, setter ut en annonse i avisen, setter opp plakater over hele byen med bilder av klokken, og lover en belønning for å finne den.

En måned etter at letingen startet, får hun beskjed om at den er funnet og kommer til å kreve den. Han kommer til det kontoret, snakker med damen i skranken som gir ham klokken. Cecilia vet ikke helt hvordan hun skal reagere, det er klokken hennes og likevel er det som om den er borte. Hvor lenge har det vært i vannet hvor alt er sølt, det har fått en militærgrønn farge, han vil prøve å fjerne det hjemme, enten med pinsett, eller med en neglefil, eller med vaskemiddel, eller med andre rengjøringsmidler han kan finne. Seriøst, det ser ikke engang ut som klokken han likte så godt med det første...

În zorii zilei sau în miez de noapte, Când sufletul plânge sau când e în fapte, Există un semn, subtil sau clar, Ce poartă cu el o poveste adâncă, în dar.

Semn de recunoștință sau semn de ghinion, Ce poți citi în linii sau într-o privire adâncă, E mereu acolo, în umbra tăcerii, Ca un mesaj al vieții, cu toate tainele ei.

Uneori e un zâmbet, uneori e o lacrimă, O îmbrățișare caldă sau o ușoară răpăire, Semn de căldură sau semn de durere, Ce poartă cu el amintiri și speranțe sincere.

În labirintul vieții, semnele ne călăuzesc, Ne îndeamnă să credem sau ne-nvață să tăcem, Fie ele semn de recunoștință sau de ghinion, Rămâne în noi puterea de a le da un sens și un rost, ca-ntr-un dans de sioni.

13. Fata cu coroniță

Gabriel ajunse înapoi în spital odată cu lăsarea întunericului. În curte, tanti Crina alunga pacientele de pe alei cu bățul ei. De când fusese readusă la viață, comportamentul ei se schimbase radical. Devenise un ajutor de nădejde pentru asistente.
— Hai, că vă mănâncă lupul păsărica.
— Babo, te așteaptă Făt Frumos în pat!
La vederea doctorului, tanti Crina își abandonă misiunea în plină desfășurare și se repezi spre salonul-debara. Primul impuls al lui Gabriel era să o urmeze, apoi se răzgândi și se opri în mijlocul curții. Privirea i se opri asupra unei bănci pe care o doamnă așezase o pătură groasă și care strângea în brațe o copilă. O recunoscu pe pacienta care ceruse o coroniță din spice de grâu. Era, cel mai probabil, în brațele mamei sale. Trunchiul copilei părea un pendul care măsura eternitatea indiferent la mângâierile doamnei ce încerca să o stăpânească și din gura căreia se revărsau cuvinte de iubire.
— Cati, scumpa mea, noi te iubim și dacă nu ești premiantă.
— Am primit coronița, mami? Unde este coronița?
— Este acasă. Te așteaptă să te întorci.
Un hârâit strident răsări ca din senin din gâtlejul fetei.
— Nu mă mai mințiți!
— Nu te mint! Tu ai luat coronița! Ce ai pățit? Ești răcită?
Cati nu răspunse la întrebare.
— Spune-mi cum arată. Este din spice de grâu?
— Este galbenă ca și culoarea părului tău frumos. Dar, Cati, liniștea ta este mai presus de școală.
— Nu pot. Eu trebuie să iau mereu coronița.
Doctorul Gabriel se apropie de bancă și se adresă mamei:
— Sunt doctorul Gabriel, medic rezident în spital. Pot să mă așez?
— Desigur, domnule doctor, răspunse oarecum încurcată doamna încercând să-și strângă și mai mult în brațe fiica, parcă pentru a-i face loc pe bancă.
Gabriel se așeză și rămase câteva minute bune tăcut privind balansul copilei și încercările mamei de a liniști comportamentul fetei. Ori de câte ori doamna îi oprea trunchiul din acest du-te-vino neîntrerupt, picioarele copilei preluau automat neliniștea minții zbătându-se. Din când în când un sunet ascuțit însoțea mișcările pacientei.
— Lăsați, vă rog, fetița liberă!
Cati se desprinse din brațele mamei ei și se ridică în picioare gata să se întoarcă în salon. Ticul dispăru pe moment dar Gabriel putu să mai perceapă acel sunet straniu pe care fata încercă să-l ascundă cu un tușit scurt, forțat.
— Cred că a răcit, adăugă mama ei ștergându-și ochii din care câteva lacrimi scăpaseră de sub control.
— Fetița dumneavoastră nu este răcită, doamnă. Spuneți-mi vă rog ce s-a întâmplat de fapt. Vă rog să veniți cu mine. Eu sunt de gardă în această noapte. Dacă nu vă supărați mă interesează cazul fetiței dumneavoastră. Sunteți mama ei, nu-i așa?
— De fapt, îi sunt mamă vitregă. Mama ei a murit când era mică. M-am căsătorit cu tatăl ei acum doi ani. Eu nu pot avea copii. Este ca și copilul meu.
— Să înțeleg că până în urmă cu doi ani a fost crescută doar de tatăl ei. Unde este tatăl ei?
— Mă așteaptă în mașină. Știți, se simte vinovat. Totul a pornit de la o ceartă. A certat-o pentru că nu a luat premiu anul trecut.
— Doamnă, vă rog să-l aduceți și pe soțul dumnea-voastră în camera de gardă.
Gabriel se îndreptă spre cabinetul asistentelor de unde luă dosarul tinerei paciente. Câteva minute mai târziu, părinții fetei așteptau cu emoție verdictul doctorului, care încă mai răsfoia dosarul medical. Îl închise și îi privi intens pe cei doi. Erau speriați și înfricoșați la gândul că tânărul doctor nu va face decât să confirme concluziile pe care le auziseră de la doctorul curant. Urma ca fetița lor, la numai 13 ani, să fie internată pentru o perioadă lungă de timp într-o altă secție psihiatrică pentru copii. Așteptau din zi în zi hârtiile de transfer.
— Nu am să vă rog să repetați ceea ce deja ați spus doctorului Mihai. Vreau să vă întreb un singur lucru și vă rog să faceți un efort pentru a-mi da un răspuns exact. Zgomotul acela pe care Cati l-a făcut în această seară, pe bancă, l-ați mai auzit?
— Ce zgomot, întrebă nedumerit tatăl fetiței.
— Când era răcită avea dificultăți să respire și atunci a mai scos astfel de sunete.
— Doar sunete? Niciodată cuvinte fără legătură între ele? reluă doctorul Gabriel.
Doamna se foi pe scaun, oarecum încurcată. Privi spre soțul ei întrebător.
— Fiica mea nu este nebună. Chiar dacă vorbea uneori fără sens. Să știți că nu poate fi nebună. Probabil erau doar gânduri de-ale ei. Cuvinte care sigur însemnau ceva pentru ea.
— Sunt de acord. Fiica dumneavoastră nu este nebună, dar este bolnavă. Are o boală psihică pe care va trebui să o tratați în mijlocul familiei, nu la un spital.
— Dar doctorul Mihai ne-a spus altceva.
— Mâine voi prezenta concluziile mele comisiei. Doctorul Mihai nu a auzit-o pe Cati scoțând acele sunete și nu i-ați spus nimic despre cuvintele acelea fără sens pe care fetița dumneavoastră le spunea involuntar.
— Chiar credeți că o vom primi acasă.
— Sunt convins, dar nu vreau să decid singur. Va trebui să faceți anumite schimbări în viața dumneavoastră.
— Cum adică?
— Pentru început trebuie să schimbați școala la care învață. Poate chiar să vă mutați în altă localitate, în altă casă.
— Ce diagnostic îi puneți fetiţei noastre?
— O să aflați mâine când o să o luați pe Cati acasă. Pot să vă spun doar că pe măsură ce va crește, dacă o ajutați, Cati se va face bine.
În privirile lor doctorul Gabriel putu să citească atât sămânța speranței cât și a îndoielii. Îi conduse până la poarta spitalului și, la întoarcere, intră în salonul fetiței. Cu capul ascuns sub pernă, fetița plângea. Alături tanti Crina încerca să o liniștească.
— Cati, mâine vei pleca acasă.
— Dar, râd de mine. Nu vreau să mă întorc. Și nu o să primesc niciodată coronița pentru că am ticuri și vorbesc singură.
— Acest lucru nu o să se întâmple. Am vorbit cu părinții tăi. Vei merge la altă școală, unde copii te vor ajuta să te faci bine. Știu că nu ai luat coronița doar pentru că profesoara ta se temea că se face de râs. Că vei avea ticuri pe scenă. Și mai știu că sigur tu ai meritat coronița.
— Dumneavoastră mă credeți?
— Te cred, Cati.
Se lăsă un moment de tăcere, după care copila adăugă cu glasul stins:
— Tata nu m-a crezut!
— Tatăl tău te iubește, Cati, dar părinții tăi nu erau pregătiți să accepte că poți avea probleme de sănătate. Și tu și ei trebuie să doriți să treceți împreună peste această problemă. Pe măsură ce vei crește, cu ajutorul lor, ticurile tale vor dispărea.
Doctorul Gabriel completă în dosarul medical noile simptome pe care le observase și mărturisirea părinților, după care adăugă propunerea lui pentru diagnostic: sindromul Gilles de la Tourette. Va sugera îngrijirea la domiciliu în condiții de informare a părinților și a școlii asupra conduitei necesare pentru această boală. Mulțumit, închise dosarul și se îndreptă spre salonul-debara.
Dimineața, asistenta șefă îl întâmpină în ușă pe doctorul Gabriel.
— Ce ai făcut, doctore? E scandal mare! Doctorul Mihai refuză să semneze externarea tinerei. El a propus transferul la spitalul din Sibiu.
— Nu am făcut decât să completez istoricul bolii în cazul tinerei cu observațiile mele și să propun un diagnostic.
— Nu era pacienta ta.
— Toți bolnavii sunt pacienții medicului de gardă.
— Corect. Dar nu se procedează așa. Există o cutumă.
— Mai întâi există interesul bolnavului.
— Mai ai multe de învățat.
— Am venit aici să învăț.
— Nu cumva te străduiești să dai tu lecții?
— Nu m-ar supăra, dacă pot fi de folos.
— Ești prea arogant pentru un doctor fără experiență.
— Am picioarele pe pământ.
— Să vedem pe unde o să plutești la raportul de gardă.
— Oricum, mulțumesc pentru avertisment.
Intrară amândoi în sală. Murmurele se opriră. Fiecare se întreba cum va începe războiul. Doctorul Mihai continua să întârzie. Era cel îndreptățit să-l pună la punct pe acest parvenit cu aere de București, dar fiecare ardea de nerăbdare să-și pună propria amprentă pe capacul sicriului în care îl vor înfunda pentru totdeauna. Un atac direct ar fi fost recomandat, dar e mai ușor să scoți jăratecul din foc cu mâna altcuiva.
— Doamnă asistentă șefă, mă întreb dacă atât de priceputul doctor Gabriel a fost informat de regulile acestui spital? apăru o întrebare dintr-un colț al încăperii.
Înainte ca Doamna să schițeze un răspuns, doctorul Gabriel ripostă.
— Cred că ar fi cazul să fiu examinat în această privință. De ce nu ne-am examina reciproc? Dumnea-voastră mă examinați pe teme administrative iar eu pe teme medicale. Batem palma?
Se lăsă un moment de tăcere, dar nu pentru că această nouă provocare nu ar fi găsit răspunsul potrivit ci pentru că în ușa încăperii se oprise de câteva momente doctorița Zamfirescu, iar în spatele ei zâmbea satisfăcut chiar doctorul Mihai.
— Puțină reținere ar fi potrivită, se auzi glasul doctoriței.
Intră în încăpere și se așeză la masă.
— Doctore Gabriel, suntem gata să ascultăm raportul, dar înainte de toate vreau să anunț că în urma celor petrecute va fi administrată o sancțiune.
Doctorul Mihai își roti triumfător privirea peste întreaga sală.
— Sunt de acord. Se impune o secțiune, rosti el din vârful buzelor.
— Așadar, ascultăm, doctore. Și te rog să fii scurt.
Spre uimirea tuturor, doctorul Gabriel se referi doar la tratamentele curente și succint la pacienta din salonul-debara. Raportul lui a fost cât se poate de schematic, așa cum se întâmpla în zilele fără un istoric aparte, o însumare a activităților de tratament.
— Doar atât? Și incidentul? se grăbi să-l preseze doctorul Mihai.
— Care incident?
— Cum care incident? replică nervos doctorul ridicând dosarul tinerei paciente; apoi continuă. Domnişoara Cati este pacienta mea și nu aveați voie să o consultați în lipsa unei crize.
— De fapt, nu am consultat-o. Am discutat cu părinții ei.
— Care părinți? Nu are decât mamă.
— Tocmai, că nu are mamă. Are doar tată. Un tată extrem de exigent care a făcut greșeala să o suprasolicite într-o perioadă de criză, agravându-i starea de sănătate.
— Este o minciună. Eu personal am vorbit cu mama ei. A venit mereu singură la mine. Nu a pomenit nimic despre un tată.
— Poate nu ați întrebat. Doamna este mama ei vitregă. Tatăl ei se simte prea vinovat și nu suportă să o știe aici.
Se lăsă tăcerea în sală. Doctorul Mihai scăpă dosarul din mână și se așeză tăcut pe scaun. O asigurase pe doctorița Zamfirescu de faptul că dosarul fetei era absolut complet. Nu putea să-și închipuie cum o mamă vitregă poate fi atât de atașată de un copil care nu este al ei și pe deasupra și nebun. Știa bine că era datoria lui să exploreze în amănunt situația familială a fetei. O voce din sală rupse liniștea descurajantă vrând parcă să arunce în calea dezastrului o mică pietricică, doar, doar va reuși să răstoarne situația.
— Și cum ți-au picat ție aceste informații? Așa din cer?
— Se numește abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială, adăugă doctorul Gabriel cu un aer superior. După care continuă, zâmbind.
— De fapt a fost o pură întâmplare.
Doctorița Zamfirescu luă dosarul din fața doctorului Mihai. Parcurse cele scrise în seara precedentă și se ridică.
— La ora 11 comisia se va întruni pentru deliberări. Până atunci doctorul Mihai va completa dosarul.
Apoi adăugă mai apăsat.
— Vreau un dosar complet, doctore. Iar doctorul Gabriel va redacta pentru familie recomandările necesare pentru psihoeducație. Pentru depășirea atribuțiilor doctorul Gabriel nu va mai avea dreptul la serviciul de gardă pe luna în curs și în luna următoare.
Un murmur de nemulțumire cuprinse întreaga sală. Cei loviți erau medicii care se înghesuiau să-l roage pe doctorul Gabriel să le țină locul când erau de gardă.
În curtea scăldată de un soare primăvăratic pacientele așteptau cu nerăbdare evenimentul cel mare. Parcă dintr-o dată zidurile ce țineau prizoniere propriile lor trăiri se dărâmaseră și în lumea atât de îngustă se năpustise o nouă stare pe care o izgoniseră până atunci. Libertatea. Una de-a lor va gusta iar libertatea. Odată cu ieșirea tinerei pe poarta spitalului evadau și visele lor. Era de ajuns o atingere, o vorbă sau o privire schimbată cu cea care va pleca și închipuirea va zămisli un alt cer, un cer sub care zilele și nopțile puteau să bucure și să doară. Stăteau în șir pregătite să vadă și să simtă ceva ce devenise mai presus de boală. Speranța! Stăteau să se hrănească cu speranță. Cati ieși de la comisie însoțită de mama ei. Pe chipul ei puteai citi nesiguranța. Și-a dorit atât de mult să plece iar acum simțea că aici, lângă aceste ființe cuprinse de un zbucium continuu, ar fi mai în siguranță decât acolo unde lumea te iscodește doar pentru a te judeca. Și, cel mai rău, îi era frică să dea ochii cu tatăl ei. De ce oare a trebuit să-l dezamăgească? Dacă ar fi luat ea premiul?