Gingașă copilă...

Anii sunt numai suma unor clipe,

Temeiul unor vise ce le-avem,

Ce vor neaparat sã se-nfiripe

Şi sã se facã laolaltã, ghem.

Anii sunt spuma unor idealuri

Râvnite de oricare muritor,

Trecând prin ale timpului portaluri

Spre un tãcut şi tainic viitor.

Anii sunt câţiva stropi de fericire

Sau de-ntristãri şi lacrimi, dupã caz,

Te fac sã cânţi mai cu însufleţire,

Sau îţi apasã jugul pe grumaz.

Anii sunt doar mirajul din pustie,

Fugind de cãlãtorul obosit;

Sunt diamante-ascunse în cutie,

Despachetate numai la sfârşit...

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.

Mi-e dor de lanul meu de grâu,

Mi-e dor de fânul moale,

Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,

Când el o ia la vale!...

Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou

Rãsadul meu şi ceapa

Şi sã aud acel ecou,

Când Bunu' bate sapa!

Mi-e dor nespus sã mã mai duc

La pândã, în Fundata,

Şi sã mã urc în vârf de nuc,

Ca sã mã vadã tata.

Mi-e dor de Cornu rãcoros,

Mi-e dor de Câmpu-Babii,

Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,

Cu Cipri şi cu Gabi!

Mi-e dor sã stau şi sã mã mir

Cum trec pe drum, flãcãii,

Ca sã se uite ore-n şir,

La peşti, la Gura-Vãii.

                   ☆

Cumplite doruri te cuprind,

De mamã şi de tatã,

De dulcea linişte din Grind,

De satul de-altãdatã!

Te vezi aievea, peste vremi,

Plimbându-te-n grãdinã

Şi-n tine însuţi tu te temi

Cã nu au sã mai vinã...

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!

Într-o zi, mergând molatic

Singur, prin localitate,

Întâlni indicatorul

"Proştii au prioritate!"

Îmi veni pe loc ideea

Sã îl smulg de acolo-n grabã;

Dar mã rãzgandi zicându-mi:

"Ia sã-mi vãd, de fapt, de treabã!

Cãci, din toţi câţi au sã-l vadã

- Proşti cu crengi, proşti mititei -

Unii nu vor şti vreodatã

Cã e semnul pentru ei!"

Cum rãmase semnul teafãr

- Din motivu-acesta poate -

Nãtãfleţii de tot soiul

Au şi azi prioritate...

Amintirea ce nu moare

Și te doare foarte tare

Viața ta a fost cu totul

Vocea ce arată scopul

Muzica-ți trezește dorul

Sufletul îi simte golul

Locurile îi spun lipsa

Lucrurile își știu casa 

Mintea își tot amintește

Iar cu greu tot mai trăiește

Dup-acea iubire mare

Când încrederea dispare

Pozele șterse care-au fost 

Făcute-n bine ieșit prost

Haine prin suflet uzate

Prin foc și apă purtate

Călătorii ce-s statice

În care-am fost nemaiplecând

Dureri atât de tragice

Din care-am plecat râzând

Timpul de neprețuit

Emoții de negrăit

Furie de neînvins

Iubire de neatins

Integritate ca niciuna

Repetat mereu întruna

Tras de neoprit nicicând

Binele purtat de vânt

Plimbări de neparcurs din nou

Lecții ce mai au ecou

Momente de nevorbit

Durere de neoprit 

Forme bine cunoscute

Vorbe bine amintite

Privire întipărită 

Iubire închipuită 

Manipulare clară 

Speranță neclară 

Iubire îngropată

Și milă înghețată

Ruperea sufletului

Negăsirea scopului

Haos în tot ce există

Și fundalul minții tristă

    Fiecare zi, când nu îmi eşti aproape, 
    E-o zi pierdută. Şi-o număr dintr-o mie 
    De alte zile ce mi se trec sub pleoape 
    Ca ropotul de cai ce zburdă peste glie. 
    
    În ziua ce se scurge prin nemiloasa soartă, 
    Mă tem să număr ore. Iar timpul infinit, 
    Sub pravila iubirii imense ce mi-o poartă 
    Sfârşeşte orb şi gârbav, în grabă hodinit. 
    
    Mi-e tot mai greu să număr clipele în şoapte, 
    E-o muncă în zadar. Clepsidra luminoasă 
    Topeşte ziua-n zi şi întunericul în noapte 
    Durând peste cuvinte balada cea duioasă. 
    
    Te vreau să-mi fii aproape în fiecare clipă, 
    În orişice moment. Mi-e viaţa fără soare 
    Fără privirea ta zvâcnită-n colţul de aripă 
    Al pleoapei mele-nchise-n căuşul palmei tale.

E pace în pahar și-n piept e sărbătoare,

Un roșu sec se scurge, cald și lin,

Dorința ce a fost, azi e-o trăire,

Un rând de lumină pe-un cer cristalin.

Simt pruna coaptă sub soarele moale,

E amintirea ta, fără spini, fără plâns,

Aroma ce urcă pe maluri de Sena

E dorul ce-n brațe, sub alt cer, a fost strâns.

Nu e doliu în vin, e doar rodul din toamnă,

E gustul de pâine și miez de nucă,

Liniștea e-o doamnă ce blând mă îndeamnă,

Să las orice umbră în vânt să se ducă.

Ciocnesc cu absența sub cer de mătase,

Paharul e plin de un timp mai curat,

Departe de-un „NU” și de ziduri rămase,

Sunt liberă-n orașul ce m-a îmbrățișat.

Îți beau amintirea cu sufletul clar,

Vinul e sec, însă viața e albă,

Truda din cupă e ultimul dar,

Purtat pe buze ca pe-o podoabă.

Așez paharul, sentința-i împlinită,

Un ultim strop se scurge, ca un semn,

Povestea doarme-n urmă, liniștită,

Sub dopul de tăcere... și de lemn.

Nu-i doar un simplu La mulți ani..

Nu-i doar o zi în calendar

Ce o repeți în fiecare an

Ești mai presus de orice dar

Izvor de viață și femeie

Ești simplu - mamă cu mult har

Ești tu, aici, acum și pentru mâine

Copiilor ce i-ai născut și le-ai dat nume

Ești umbra lor, ești scut și pâine 

Ești demnă de a fi părinte!

Fii pur și simplu fericită

Fii pur și simplu împlinită 

Marius Ene, Polonia, 23.02.2025

Ai plecat acum un an,
De-a tunci, nu te-am mai vazut,
Un dor nebun ce m-a apasat,
Pe-al meu suflet singur si uscat.

Cu lacrima mea grea de duioasa,
Iti plang trupul putrezit.
Macar in vise sa-mi apari,
Sa stiu ca-mi esti aproape.

Rugaciuni si lumanari aprinse,
La mormant toate-s puse,
Aduse fiindu-ti ca ofranda.

-Cu ce-ai ramas tu oare?
-Cu-n suflet in cer iertat,
Si cu-n trup ce nu ma doare!

Eu am ramas fara o parte,
Din a mea inima pierduta,
Fara a ta fiinta si-a ta iubire,
Nu mai am nici-un rost in lume!

Eu nu mai scriu din plictiseală -
şi nici nu plictisesc din scris,
Pe foaie albă pun cerneală,
Durere pun, de nedescris. 

În rugăciunile amarnicilor sfinţi, 
Cuvintele pustiu răsuna,
De ce părinte iar mă minţi? 
De ce trezeşti in sufletu'mi furtună? 

De zeci de ani doar vise negre, 
Şi-o faţă limpede divină,
Şi unde's visele integre? 
Inăduşite in serotonină..