Dor de satul meu

În liniştea de-acasă

Îmi place-aşa de mult!

Îmi plac umbrele serii

Şi greieri să ascult.

Copil al altor vremuri,

Mă trimeteau ai mei

Cu mieii pe izlazuri,

Să am grijă de ei...

Cu doru-i, pitpalacul

Mi se pierdea-n câmpii,

Plutea în aer pacea

Şi dragul de-a trăi.

Vedeam departe codrul,

Un cal fără stăpân,

Mă saluta izvorul

Şi mirosea a fân.

În faptul serii, mierla

Cu-acorduri de artist,

Îţi alina durerea

Oricât erai de trist.

Cânta privighetoarea

La margini de zăvoi,

Şi-o buhă, făr-să ştie,

Ne speria pe noi.

              ☆

Aşa se vedea viaţa

În veacul douăzeci

Dar ştiinţa şi progresul

Le-au risipit pe veci!

Iți sărut mâna.

Patria mea casa mea.

Limba cea de neuitată.

Iți jur ca meleagurile tale.

Vor fi bine apărate.

Țarișoara mea iubirea mea. 

Acolo unde m-am născut.

Unde a decurs viața mea. 

de-a lungul anilor mei de viață.

Tu mereu ai fost plină de vitejie.

vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.

Iți voi ține pieptul înainte.

Țarișoara mea patria mea.

niciodată nu ne vom da bătuți.

Să știi bine chiar si dacă.

Voi fi rănită până la os cu sânge.

Iți voi apăra comoara ta.

Țarișoara mea.

cea care este mândră de ea.

Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească. 

Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă. 

Iți voi saruta pământul .

Pentru averea ta ce e in ea.

Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.

Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.

Țarișoara mea patria mea .

Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .

Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.

Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.

Iți voi da viața mea.

Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară. 

Pentru a-ți salva gloria ta.

Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.

Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.

Țarișoara mea îți sarut mana.

Tu fii locul meu de trai.

Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.

Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes. 

Tu fii mamă pe vecie. 

mamă patrie.

Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.

Pentru acei care vor s-o calce în picioare.

Să vă firească domnul de a face asta. 

Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru. 

Iți voi da viața mea. 

Pentru că te iubesc și te respect. 

Cu toată imina și sufletul meu. 

Țarișoara mea,  patria mea,casa mea si mama mea.

Pe vicie în mintea mea .

Chiar și după moarte .

Tot va rămâne țara mea .

La bunici in ograda timpul nu trece

Nici in odaia de sarbatoare,

si nici in suflet

Bunicii raman la fel … doar chipul le tradeaza

Anii care le rapesc puterile si… mintea,

La bunici in ograda toate au ramas la fel

Doar noi ne -am schimbat

Dar cuibarele sunt tot acolo

Si via si prunii si merii,

Si teica cu apa vie.

Doar noi ne am schimbat si nu ne mai plac

Ca altadat’…

La bunici in ograda e Raiul

Pe care-l pastram viu in suflet

Cat timp ei traiesc ….si dupa aceea!

La bunici in ograda sunt eu. Si atat!

Pustie vatra strămoșească 

Gemea nostalgic pe culoare,

Scruta fără să clipească 

Urmele pierdute -n zare.

Tremură din crăpături,

Chipu -i bântuie la geam,

Liane șerpuiesc pe ziduri,

Dorul scârțâie pe ram.

Ușa -ntepenită tace

Scorojită de la ploi,

De ceva timp încoace 

Îi dă târcoale un strigoi.

În casă e rece și pustiu,

Praful pufăie în colț,

Cerul o scaldă -n cenușiu,

Păianjeni moțăie în jilț.

Ecou de amintiri apuse

Făcu umbre să tresară 

Și să depene nespuse 

Din basmul de odinioară.

Când era vesel și lumină,

Plânset, râset și culoare;

Acum zace în ruină 

Fără suflu și valoare...

Hohotește prin ferești

Răi balauri din povești

Prini grădini și prin livezi

Vin urgiile păgâne

Pe frumos să se răzbune .

Urlă ,șuieră,se zbate

Ziua la sfârșit de martie,

Albă trenă lasă în urmă ,

Albii mei se strâng în turmă.

Baba Dochia-i ursuză

Plâng copacii fără frunză ,

Doar gingașii ghiocei

Sub o plapomă de gheață ,

Se trezesc din nou la viață!...

Azi am trecut pe la părinți,

Că n-am fost de-atâta timp,

Mereu pe ei îi găsim frânți,

De munca grea din câmp

Ajung la poartă, câinele latră,

Străini ne simte, nu ne mai știe,

Mă sui pe gard, arunc o piatră,

Degeaba, nimeni nu văd să vie

Împing și mă strecor în curte,

În scârtâit uràt de balamale,

Simt miros plăcut de turte,

Și-aud un zăngănit de oale

De după ușă se ivește mama,

Având drept sprijin un baston,

Cu mare grijă, își pune năframa,

Iar peste umeri poartă palton

În spate-ncovoiat apare tata,

Pe cap purtând căciulă neagră,

La câine face-un semn să tacă,

Și înspre noi încep să meargă

Înaintăm spre ei cu pas vioi,

Simțind cum dorul ne împinge,

Mâna le-o sărutăm la amândoi,

În timp ce ochiul nostru plânge

Pe banca dinaintea casei stăm,

Sub via care-ncepe să rodească,

Și multe amintiri mai depănăm,

Rugându-ne ca ei să mai trăiască

Când vorbele de duh s-au terminat,

Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,

Unde-s bucate multe de gustat,

Și un vin roșu într-un ulcior pe masă

E bucurie multă în casa de la deal,

Când ne-adunăm să stăm la masă,

Și cât de bine e în satul tău natal,

Când ai părinți, ce te doresc acasă

Șederea noastră nu e prea lungă,

Și-n liniște ne spunem noapte bună,

Simțind cum mama vrea să plângă,

O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..

să o mai  tină

Încã avem, sã ştiţi, suflet în noi,

Pe care nu-l lãsãm la îndemâna

Unor aşa netrebnici de ciocoi

De nu ştiu ce-i ruşinea şi nici frâna!

Sã nu mişcãm, voi ne legaţi de pat

Iar de durerea noastrã-n cot vã doare!

Sunteţi nãtângi sau voi chiar aţi uitat

Cã umilirea, cere rãzbunare?

Abia-aşteptaţi sã zicem: "Aoleu!"

Ca sã ne şi reduceţi la tãcere...

Fãrã sã ştiţi c-avem un Dumnezeu

Mai lângã noi ca multe-infirmiere!

Noi nu o sã vã fim vouã pe plac

Urmând a voastrã dezumanizare!

Voi nu aveţi seringã şi nici ac

Din oamenii cinstiţi, sã faceţi FIARE!

Lehamite ne e de ce legi daţi

- Ce n-au avut românii-n veci sub soare! -

Vã plac oamenii tot mai încuiaţi,

Cu cheile prostiei sclipitoare.

Minţiţi poporul, din obişnuinţã,

Aşa cum procedaţi voi, an de an!

Promiteţi tot ce nu vã stã-n putinţã,

O, neam fãrã ruşine şi viclean!

Voi v-aţi înstrãinat de-acest pãmânt

Şi aţi fãcut dreptatea de ocarã,

Atunci când v-aţi legat cu jurãmânt

Sã prãpãdiţi tot ce e sfânt din ţarã!

Pre legea voastrã nu mã pot baza

- Elevi cu patru-n tezã la chimie! -

Pre indivizi ce-acuz-o formã rea

Şi fãrã precedent: DE NEBUNIE!

                         ☆

De nebunia lor ne-am sãturat,

De ştiri, de propagandã, de mizerii,

Ni-e dor sã respirãm aer curat

Şi fãrã presupusele bacterii!

02.12.2021, Gostkow, Pl

Mi-e dor de voi, bătrâni cuminţi

Şi sfinţi, de altădată,

Care-aţi păstrat dulceaţa-n grai

Şi inima curată!

Pe rând voi aţi plecat, pe rând

Cât ai clipi din pleoapă;

Şi ne-aţi lăsat pe toţi plângând

În cimitir, la groapă.

Iar solul morţii-a adâncit

O rană ce mă doare;

Căci mi-am dat seama ce-am pierdut,

În clipa următoare.

Un chip, lângă alt chip de lut

Trăiesc puţină vreme;

Abia dacă s-au cunoscut

Şi-ndată unul geme.

Şi locul lui rămâne gol

Şi doruri or să-l scalde,

De păsări care pleacă-n stol

Spre alte ţări mai calde.

Pe tristele morminte reci

Citesc tăcut, ce scrie:

"Ţărâna de sub crucea lor,

 Uşoară să le fie!"

Doresc, spre amintirea ta

Balanţa să se-ncline,

Să ştie cei ce ne cunosc

Cât am ţinut la tine!

Văd chipul tău şi mă opresc,

Privind un timp la dânsul

Dar trec apoi spre alte cruci,

Să nu mă-nece plânsul...

"Cunoaşte-te pe tine însuţi!" (lat.)

E faptul dimineţii şi inima îmi bate,

Cunosc vecini şi prieteni. Şi despre mine ştiu...

Îmi amintesc mulţime de lucruri învãţate,

Aud, vorbesc şi judec: înseamnã cã sunt viu!

Am doruri, am voinţã, am grai şi am regrete

Şi caut a pãtrunde adâncul meu ascuns;

Îmi scriu dorinţe multe, pe-al inimii perete

Scriu ziua, scriu şi noaptea şi tot nu-i îndeajuns. 

Nu-s apã care curge, nici fiarã din pãdure,

Nu-s vânt care îndoaie copacii seculari!

Nu-s şoaptã ce se-ascunde în umbrele obscure

Dar am în mine temeri din ce în ce mai mari!

Pot sã susţin cu probe, ce cred, ce mi se pare

Şi pot deschide ochii, atunci când mã trezesc;

Am fraţi, pãrinţi şi prieteni şi am un rost sub soare,

Am chip de om şi nume şi spirit românesc!

Tu eşti oglinda-n care mã regãsesc pe mine:

Acelaşi suflet tandru şi-acelaşi chip de lut,

Atât de multe umbre! Lumini - aşa puţine!...

Dar, pe-amândoi, o mânã şi-o minte ne-a fãcut!

A cugeta, a spune, a crede şi-a cunoaşte

E-al meu, şi-al tãu, şi-al nostru, şi-al vostru ideal;

E-un foc care purcede, se-aprinde şi ne paşte

Din prima zi a vieţii şi pânã la final.

Nu sunt stejar sihastru, nici mãr ce stã sã cadã

Nu-s trandafir sãlbatic, uitat în loc pustiu!

Şi chiar de-aş fi, sã zicem, o viţã fãrã roadã,

Tot seva m-ar susţine şi-ar trebui sã ştiu!...

Nu ştiu, însã, prea multe de clipa ce se naşte

Şi se ascunde straşnic de mine-n VIITOR.

Deschid fereastra minţii, cu gândul sã demaşte

Suspinuri, neputinţe şi planurile lor.

Chiar dacã vine seara şi Luna se aratã,

Simt viaţa care-mi umple atom, dupã atom;

Şi, pânã a mã stinge, v-aş cere înc-o datã:

Lãsaţi-mi bucuria şi gândul cã sunt om!

Omul timpurilor noastre

Loc îşi face, dând din coate.

Are-avânt de mãri albastre

Graiul pãsãrii mãiastre

Dar provoacã mari dezastre:

Limbi de şarpe care muşcã

                            Pe la spate.

Unul zi de zi cerşeşte,

Altul face pe bogatul.

Însã cel ce cleveteşte

Pe-amândoi îi prinde-n cleşte,

Cum se zice-n româneşte;

Şi cu vorbe mincinoase

                            Umple satul.

Piatrã scumpã-i cel ce ţine

Pentru sine-a sa pãrere.

O mãsurã de ruşine

Omului îi face bine;

Chiar şi-atunci când nu-i convine

El ascultã şi învaţã

                            În tãcere.

Fii atent sã nu rãsarã

Vreun lãstar de-amãrãciune.

De eşti om pe dinafarã

Şi-n ascuns pândeşte-o fiarã,

Nu-i mai da apã la moarã

Între oameni sã te facã

                            De minune.

De pe strãmoşeasca glie

Vei culege doar ce sameni.

Tu fii OM, dupã cum scrie,

Aşezând credinţa vie

Pe o bunã temelie,

Într-o lume-aglomeratã,

                            Fãrã oameni...

Voi, cântãri nemuritoare

Voi, iubiţi şi scumpi eroi,

Crai ai razelor de soare,

Dar şi-ai veşnicelor ploi!

Voi, ce-aţi dus povara vremii

Pe ai voştri umeri laţi

Apărând, deopotrivă,

Unchi, nepoţi, surori şi fraţi,

Voi, eterne baricade,

Ridicate pentru noi,

Lovituri primind adesea

Şi-mproşcare cu noroi,

Falnicul, eternul sceptru

E pe-al vostru vrednic piept,

Pus de mărturie celui

Ce se crede înţelept.

Voi veţi fi pe totdeauna

Semne vrednice pe drum,

Pentru cei departe-n vreme,

Cât şi pentru cei de-acum!

Fiecare om doreşte

S-aibã din belşug de toate;

Toatã viaţa se trudeşte,

Umblã în genunchi şi-n coate;

Dar, când boala se iveşte, 

Murmurã, parcã cerşeşte

                        Sãnãtate.

De la vârsta timpurie

La stimabila etate,

El aleargã, dar nu ştie

Ceasul greu când o sã vie, 

Înghiţind cu lãcomie

Orice dram pe care scrie:

                       "Sãnãtate".

Ştiinţã, dor, averi şi vise,

Laolaltã adunate, 

Bunãtãţile promise, 

Vorbe dulci, nenumãrate,

Floarea care îi zâmbise,

Toate-s scrum, când nu mai este

                        Sãnãtate.

Sã aveţi mereu în casã

Crini, zambile parfumate!

Tinereţea zgomotoasã

Vine, trece, nici cã-i pasã...

Faceţi-o cât mai frumoasã,

Având mâinile curate

Şi sporind mereu a voastrã

                       Sãnãtate!