Libertatea

De când lumea și pământu'

Există un fel de om

Cu care-n viață vreau să dorm

Și-n moarte să-mpart mormântu'. 

Există mai mulți de fapt, 

Da' numa' unu-i pentru mine 

Când totu-i rău și nu știu bine

Ce mi se-ntâmplă exact. 

Ceva îmi spune că-ntr-o zi

Când soarele n-o să apună 

Și n-o să fie-n noapte lună 

Ea lângă mine tot va fi... 

Dar dacă acel ceva mă minte 

C-o îndârjire amăgitoare

Fără motiv, din intamplare

Doar ca să aflu cum se simte? 

Atunci aș ști că-n disperare

Cu forța nu se face zi

Și-oricât aș vrea tot nu va fi 

Cum mi-am dorit așa de tare. 

Ziua-ntr-un vis, noaptea-n coșmar 

Îmi transformă* absența-i gândul... 

Mi-aștept cu nerăbdare rândul

S-o mai privesc din mers măcar... 

(*transformă - perfect simplu, adică accent pe "ă" )

Sunt anonim,

Postez în...diverse

Sunt cadru divin,

Creat de Celeste,

Sunt anonim și...

Asta-mi permite,

Sa scriu ce gândesc,

Chiar dacă numai am...

Cuvinte.

Sunt tot anonim,

Nimic nu se schimba,

Nici lumea de azi,

Trecuta în tăcere,

De mâine mai rea,

Iar liniștea noastra,

Devina sihastra

Și noi tot mai rai,

Lângă ea.

Mașina de scris s-a uzat...s-au,

Fi-rar o simpla aluzie a timpului...or, 

Cerneala-n călimara s-a uscat...și,

A trecut, o vreme...

De când n-am mai atins acel, alinator.

Ce-o fi dacă n-aș exista? 

Ce-o fi dacă n-ar exista? 

Păi, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur...

Acei ochi, n-o fi, 

De o nuanță pur celesta...și,

Încremenind privindu-i, 

De zici ca ești tu prințul timp —

și ea prințesa.

Acele mâini, n-o fi,

De e o mătase pur regală...și,

Profund diamantizate, de zici —

Că ești lângă Jwaneng. 

N-o fi nici — pielea-i,
Firavă și fină, 

Netedă și lină, 

Ce-ți injectează adânc în venă, 

Serotonină — doar, atingând-o.

Si dacă toate astea, 

Adunate — fac cât o lume pentru mine, 

Iți pun eu întrebarea — ce-o fi oare…

Daca Ea n-ar exista?

[…]

Pai, nu știu eu ce-o fi — dar, 

Ce n-o fi știu sigur[…]

N-o fi nimic, n-ar exista nici lumea, 

Aș fi doar eu, singur, în univers...

Fără sens. 

Caut și răscolesc, 

În fața ta mă dezgolesc. 

Iar tu îmi arăți fiecare defect. 

Ar fi ceva care să fie perfect?

Deodată m-am speriat

Căci oglinda s-a crăpat. 

Mizerie peste tot. 

Să adun nu mai pot. 

Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș 

Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș. 

Și deși am emancipat

Oglinda tot s-a crăpat. 

Nu-ți plăcea imaginea

Și ai vrut să dispară. 

Dar oare dacă ordinea o menținea

Firea ta cea amară

De durere am fi scăpat? 

Dar oglinda s-a crăpat 

Acum regreți și îți ceri iertare, 

Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare. 

Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci... 

Singură m-ai lăsat și acuma pleci! 

Trecutul nostru l-ai îngropat 

După ce oglinda s-a crăpat. 

Atunci când ai creat furtuna

Pentru mine ai devenit scrum

Cum sunt eu, nu e niciuna

Atât mi-ai spus, dar ai alt drum

Nu cer să mi se dea avere

Nu vreau alte bogății

Vreau alinare și putere

Iar tu de mână să mă ții

Ori faci un pas

Fie renunți cu doi

Nu te impun, nu vreau forțare

Nici timpul nu-l vreau înapoi

Te-aș fi numit un mosntru

Dar nu ești

Te-aș fi iubit în continuare

Dar o fi iubirea un sentiment

Ce doare atât de tare?

Atât de gingașă, nocivă

O nestemată în abis

Sunt în cădere și mă strigă

Și aș vrea să cred că e doar vis.

Un vis plin de culori subre

De roșu ce se prelinge lin

Pe perții unui suflet

Sentiment numit, chin

Seară de seară mă rog în șoapte

Și coardele îmi amorțesc

Atâtea aș fi spus poate

Dar nu se merită, cedez

Șii dacă ți-ai fi cerut iertare

Tu fire nepăsătoare

M-aș sufoca, lipsit să fii 

Prefer să sparg bula numită

Disperare.

Mor sărac, dar în țara mea,

Sub cerul blând ce-mi stă de stea,

Cu mâinile băgate-n lut,

Dar cu credința că am făcut

Tot ce-am știut și tot ce-mi iese,

Chiar dacă bolul n-are mese.

Să fiu o piatră, acolo jos,

La temelia unui rost.

Pe drumuri sparte, pline de colb,

Copiii cresc cu visul gol,

Iar pâinea e ca aurul

În case unde bate vântul.

Dar nu plec capul, nu mă-nclin,

Că n-am avut, dar port în sân

Un dor adânc, fără pereche –

Iubirea locului ce-apleacă.

Ne-mbată iar cu vorbă goală,

Cu zâmbet fals și față moale,

Dar tot pe noi ne lasă-n frig,

Cu inimi grele, puse-n chin.

Ei fură tot ce ne rămâne,

Dar vine clipa, vine mâine –

Căci niciun lanț nu ține veșnic

Foamea de viață și de drept.

E greu... dar alt pământ n-avem,

Nici altă mamă, nici alt stem.

Și dacă vrem să fim din nou

O țară vie, cu rostul său,

Fără rușine și păcat –

E timpul, fraților, curat,

Unirea noastră cea de azi

Să tragă hoții jos, pe dos.

Să nu mai stăm cu ochii-n cer,

Așteptând să vină-un sfânt mister.

Ci fiecare, cât de mic,

Să pună-n temelie-un strop de pic.

Nu la zid, ci la temei,

Să nu mai fim doar niște lei

Fără cuvânt, fără noroc –

Ci oameni drepți, de bun cojoc.

Și dacă mor, mă duc senin,

Că n-am trăit degeaba-n chin.

Mor sărac, dar cu fruntea sus,

În țara mea, sub cerul dus.

Și-am dus cu mine, ca o flacără,

Dorul de-o țară mai curată –

Lăsată-n urmă, NU trădată.

Știu pe românește dorul

Vatră ,mamă ,frați ,surori

Știu ,și-n limba mea maternă

Le înțeleg ...până am să mor.

Știu să cânt ,doina de alean

Și cu ea îmi legăn pruncii

Îndemn vitele să are

Doar în vatra mea de sânge .

Știu să plâng și să suspin

Într-un prezent tot mai amar

Cu Românii spulberați prin lume

Pentr-un trai mai bun și-o pâîine !...

Pe cărări de țară pașii mi se-aștern ușor,

Întâlnesc chipuri și povești ce-mi cântă în zbor.

Fiecare sat, fiecare suflet deschis,

Îmi arată cine sunt și ce rost am aici.

Munți și râuri, clădiri vechi, tradiții ce răsar,

Mâna timpului și-a strămoșilor se simte în dar.

Unitatea, respectul, solidaritatea –

Lumini care țes împreună o lume întreagă.

Îmi iubesc poporul, natura și trecutul sfânt,

Fiecare loc e o lecție, un vis ce mă ține avânt.

Pitoresc și măreț, fiecare colț e o poveste,

Iar inima tresaltă în fața istoriei ce crește.

Să fim călători prin propria noastră țară,

Să descoperim oameni, idei și speranța rară.

Prin drumuri și culturi ne deschidem spre lume,

Și-n călătorii aflăm cine suntem cu adevărat ACASĂ.

Popor fără demnitate care te comporți slugarnic,

Cum maimuțărești prostia care supurează-afară,

Ți-ai ales un președinte ce stă pe post de paharnic

 Unui Bruxelles căzut în groapă, ce trage deja să moară!

...

Cum vine la noi vreo loază cum sari să-i faci plecăciunea,

Te-ngămădești la măscărici de parcă ar fi sfinte moaște,

În timp ce-l slujim, Bruxelles-ul ne pregătește-ngropăciunea,

Noi zâmbim spre toată lumea dar nimeni nu ne cunoaște!

...

Cum de-ai ajuns așa de iute slugarnic și fără demnitate,

Ce demon ți-a intrat în creier și te-a lăsat fără minte?

Cum de ți-ai pierdut curajul de a lupta până la moarte

Să-ți păstrezi țara din străbuni și tradițiile ei sfinte?!

...

Ce-ți mai trebuie popor, să te deștepți din somnul morții?

Cât mai rabzi jugul robiei până-ți iei soarta în mâini?

Români, sub drapelul sfânt al țării adunați-vă cu toții,

Și dați afară trădătorii ce ne-au dat țara la străini!

...

Nu mai ieșiți români în fața măscăricilor de-afară,

Vedetelor simandicoase care ne privesc de sus,

Popor fără demnitate, când ai ajuns așa supus,

Nepăsător de țara ta, care acum trage să moară?

...

E-adevărat că doar răbdarea îți poate-aduce mântuirea,

O, popor mult prea slugarnic, dar răbdarea are-un rost,

Ieși din casă și te-adună și schimbă orânduirea,

Nu mai fi așa slugarnic, nu te lăsa prostit de-un prost!

(Ediția Sicrii de Sticlă cu Trupuri de Abajur)

În țara-n care râsul ține loc de pâine,

Și gluma tristă-ți cade greu în minte,

Românul zice: „Nu murim de foame,

Murim de râs, că-i gratis... până la taxe!”

Avem asfalt cât să-ți rupi două glezne,

Și autostrăzi doar măsurate-n promisiuni mărețe,

Pensionaru’ face yoga la cozi de medicamente,

Iar tinerii „evoluează” doar prin rente.

La spital iei bon, apoi un parastas,

Doctorii fug că jurământu-i doar un pas.

Pe hârtie-i sacru, în real business pur,

Te vindecă mai bine-un gurist dintr-un „live tour”.

Dar stăm drepți, chiar și cu burta goală,

Și facem haz cât mai avem o fală.

Suntem români —și asta nu-i o scuză,

E doar un titlu... într-o comedie confuză.