Oleg Serebrian - o voce de rezonanță a prozei basarabene
Pentru marea majoritate, e mai întâi de toate Excelența Sa, Ambasadorul Oleg Serebrian – una dintre cele mai sprintene minți din artileria grea a diplomației moldovenești. Pentru unii, este Domnul Profesor, pentru alții, politolog și fost deputat, lider de partid, istoric, om de o înaltă cultură, iar de aici în- colo, și un scriitor impunător.
O voce de rezonanță a prozei basarabene, parcă ieri răsărită, dar care eclipsează, cu ușurință migrând fastuos, dar și suav prin octave de la basul care îți domină substanța cenușie, până la sopranul liric, care-ți zguduie întreaga ființă. Oleg Serebrian a oferit una din cele mai valoroase cărți ale anului 2018 – „Woldemar”, un roman despre care un alt diplomat, Valeriu Turea, spunea: „Cred că literatura de la noi se poate lipsi fără mari regrete de multe cărți. De aceasta – nu, fiindcă s-ar sărăci pe sine însăși. Si nici n-ar putea s-o facă, chiar de-ar voi-o.”
Stiu, e ciudat să te trezești pe lume cu sentimentul că nu e cea reală, că e o mistificare, o iluzie…” Așa începe Woldemar, un fabulos roman de impact absolut. Voi, cu sentimentul unei mistificări, veți ieși din această carte. Nu, nu veți ieși, chiar dacă în față vă va rămâne ultima copertă. Croit în mod nemilos, aproape de extreme, absolut milimetric, acest copil hiperrealist vă va domina încă multă vreme. O să-l iubiți cu patimă, o să-l compătimiți cu toată ființa.
„Cât despre mine, eu o iubeam, deși nu chiar întotdeauna. De nimic și de nimeni nu mi-a fost frică în viață atât de tare ca de femeia asta.”
„Cele mai grele lovituri nu sunt de la pumni și vin pe neașteptate. Să le suporți în tăcere, cu demnitate.” Vei încerca să rescrii povestea în capul tău, să corectezi traseul existenței lui Woldemar. „Nimeni n-ar fi spus că am murit, pentru că lăsam impresia unui om viu”. Vei dori să-l iei în brațe, ridicându-l deasupra crudei realități, dar el va rămâne departe de tine, de neatins, chiar dacă-l ai în suflet. Si, inevitabil, vei căuta sursa reală din care a „crescut” acest copil. „Oricum, noi cunoastem cu adevărat un singur copil: cel care am fost (ori suntem) noi înșine.”
Cinghiz Aitmatov a fost ambasadorul URSS în Luxemburg, Ismail Kadare – ambasadorul Albaniei la UNESCO, Pablo Neruda – ambasadorul Republicii Chile în Franţa. Când eram la post la Paris, fiecare al cincilea ambasador era din sfera literară.” Dar „Woldemar” nu i se părea foarte potrivit istoricului și diplomatului pentru debutul în literatură. Astfel, acesta a fost precedat de „Cântecul Mării” (care în curând va fi lansat și în limba germană), un roman despre o perioadă când hotarele care se schimbau de la o zi la alta, tocând destine și călind caractere. Când fiecare zi e o încercare de a supraviețui, păstrându-ți calitatea de om și demnitatea de neam. Aici istoricul îşi face treaba excelent, pregătind terenul pentru scriitorul care în al doilea roman avea să strălucrească. Veți aprecia o dată în plus fumusețea și savoarea intelectuală a perioadei interbelice, dorindu-vă ca și azi, să se preia din latura spirituală, culturală și mai ales morală a acelei perioade.
Dar această lume apusă trăiește în toată splendoarea în Woldemar, copil născut deja în URSS, țară căreia nu i se potrivește deloc. „Efortul de a mă controla în permanență, mă consuma efectiv.” Să te ajustezi la lumea uniformă, în timp ce tu ai o lume a ta, cu atâta istorie, trăiri, evenimente și oameni unul și unul, e poate cea mai grea povară. Să înțelegi că ești unic, dar să te prefaci de duzină, doar ca să nu cazi în dizgrația colectivității, iarăși, nu e cel mai plăcut lucru. El, al tuturor și parcă al nimănui, e gata să-și aburce lumea întreagă pe umeri și s-o ducă mai departe. Chiar dacă din el, poate, nu va rămâne nimic.
Dar veţi avea şi momente când veţi zâmbi cu sentimentul unei inocenţe demult uitate. „Ea se întorsese cu faţa spre mal… Încremenii. Ceea ce vedeam, mai exact ce nu vedeam, era cu totul ciudat… Fără să vreau, privii încă o dată fetiţa goală… Rămăsesei aşa câteva clipe cu gura căscată de nedumerire: „asta e o regulă, ori e o excepţie?” Iubirea va purta haine diferite, iar intensitatea ei va fi mereu pătrunzătoare.
„Să nu cazi, Woldemar, să nu cazi niciodată! Să-ți duci crucea până la capăt.” Până la urmă, cartea nu mai e a autorului, dar a celui care plonjează în ea, îmbrăcându-se în pielea micului Woldemar. Trăind la fel de intens, ajustând emoția după intensitatea sa interioară. Iar Oleg Serebrian doar îți servește o lume pe post de matcă, din care te împotrivești să ieși, chiar dacă ultima pagină îți anunță nașterea.
O poveste copleșitoare. Caldă și tulburătoare. Un roman cu greutate incontestabilă, care stă pe aceiași treaptă a calității cu marea literatură. O carte care va trebui să-și croiască singură drumul, pentru că autorul, dintr-un soi de modestie neînțeleasă, nu-i asigură promovarea binemeritată. Pusă de scriitor permanent la îndoială. Retrasă din editură în câteva rânduri. Presupun, nici azi, Oleg Serebrian nu este pe deplin conștient de impactul pe care l-a creat Woldemar, chiar dacă aprecierile poartă noduri în gât și emoții copleșitoare.
Text: Victoria Cușnir
pentru http://vipmagazin.md
Опубликовано 20 марта 2019
