S-a dus…

Around the start of two thousand four,

A fragile girl, so young, unsure,

Almost eighteen, yet far away,

In white she stood, on wedding day.

Her “chosen one” was running late,

As always — maybe it was fate.

She knew, deep down, it’s all a mess,

But life had left her no redress.

She bore a child, she had no choice,

The world ignored her trembling voice.

Poor Iuly fell through hell’s cruel gate,

Beside a man who’d only hate.

He’d pull her hair, he’d make her bleed,

He crushed her bones with wicked greed.

The child was born, though love was gone,

Her tears kept falling, on and on.

She dreamed to run, to flee one night,

To take her child and seek the light.

But each attempt would end in pain,

With broken ribs and tears again.

For twenty years she lived in fear,

Depression whispering in her ear.

Through therapy, she tried to mend,

But pain refused to ever end.

One day, when darkness filled her head,

When every dream and hope was dead,

She walked onto the bridge so high,

And whispered soft, her last goodbye.

Beneath the green bridge’s embrace,

She sank away without a trace.

The river took her pain away,

And silence claimed her soul that day.

Ce-ar mai conta ? că e azi sau data viitoare

Tot acolo ajungem, în lagărele arzătoare

Chiar de-ar fii și o lacrimă de fericire

N-ar putea estompa tot focul de nenorocire

Căci nici de inima ar răcnii un cântec de slăvire

N-ar vindeca tot chinul din privire

Cum nici soarele nu-ncălzește inimile tuturor

Așa nici mângâierile tale nu vindecă un suflet temător

Zădarnic-ncerci să vindeci chipul unui lut

Dacă fiind spart, mii de cioburi s-au pierdut

Tot acolo ajungem, în iadul celor care n-au pierit

Căci de sângele celor iubiți ne-am murdărit

Doar o clipă să mă vezi zâmbind în taină

N-ai putea să afli toată suferința ce-o port de vină

Și nici gândul negru ce mă-npinge spre răposare

Peste rănile deschise presărate c-un strop de sare

Tot acolo ajungem, în eternul infern

Sau înălțându-ne spre un rai ceresc , nu pot să concern

Nici zece vieți de-ar fii nu ne-am putea întoarce

Pe vasul celor fără de prihană, că n-are nimeni să ne îmbarce

Cortina-i grea iar luminile ard

Fețele-s pictate în culori cu fard

Scena-i plină de copii ce plâng

Firele prinse de carne îi strâng

Dansează unison de parcă sunt toți numai unul  Încheieturile rupte, de durere își strâng pumnul

Păpușarul le cântă frumos iar ei dansează

În durere și suspine neștiind ce urmează

Îi trage de șnururi cu mănușile murdare

Le frânge gândul dulce, nu-i lasă să zboare

Plouă tare-n sală, cade suflet și trup

Iar în spatele sumbrei cortine simt că erup

Mă înțeapă subit de-un cârlig mai dur

Acum pe scena sângerie lor mă alătur

Mă ridică de jos dar picioarele-mi sunt plute

De sus spre tălpi se scurg păcatele făcute

Publicul rânjește, nu-i nici unu fără de iertare

Iar măștile se schimbă după prima purtare

Ochii le sunt grii, fumul blurândule fețele

Teatrul se-ncheie lasand doar sufletele

Doar cadru mă mai ține

Mâinile-ncleștate, asta îmi aparține

Ploaie, se scurge din mine tot

Biletul spre sfârșit, un zgomot

Căci o să plec curând

Amintiri privind zărind

Grăbește-te, dacă-ai vrea să mă vezi

Dar tu nu-n cerca să mă salvezi

Nu spun când …sau cum

N-ai prea vrea să ști oricum

Trupul mie de piatră, cad în jos

Dar sufletu’ -i sticlos

Acasă nu e un loc, nu sunt niște pereți

Nu-i nici priveliștea cu norii violeți

Mereu mi-am căutat a mea casă pe pământ

Dar casa era un suflet, nu un cuvânt

Cândva am avut o casă, dar nu din ziduri

Era din mângâieri, priviri pierdute, din frânturi

Nu era o adresă, nu era nici măcar un drum

Era doar cineva, cu ochii pierduți în fum

Aveam o casă, iar străzile un rost

Iar fiecare clipă de iubire un adăpost

În brațele calde în sfârșit visam

Iar pentru prima oară, acasă eram

Acasă nu e cheia din ușă, nici drumul spre ea

Este cineva care-ți iubește inima

Nu e nici din cărămidă sau din pietre

E din dor, tăcere, și iubire fără ferestre

E ca o căldură ce vine cu amintiri

Un foc ce arde tăcut din priviri

Acasă e liniștea dintr-un cuvânt

E dragostea ce leagă cerul de pământ

Iar dacă într-o zi lumea te frânge

Acasă e cel ce te simte și plânge

Acasă e tot ce nu vezi, dar ști că există

E dragostea curată ce încă persistă

Mai târziu sau poate prea târziu

Timpul se scurge lăsând sufletul pustiu

Mai târziu cafeaua din ceașcă se răcește

Iar dorul de luceferi se risipește

Mai târziu ziua se preface în noapte

Stelele devin doar niște șoapte

Mai tarziu începe să nu-ți mai pese

Și e prea târziu să repari ceva ce se rupsese

Mai târziu oamenii îmbătrânesc

Iar amintirile încet, încet pălesc

Mai târziu uiți tot ce-ai simțit

Iar dragostea nu mai e cum ai iubit

Mai târziu clipa nu se mai întoarce,

Și visul neîmplinit adânc te arde

Mai târziu inima nu mai așteaptă,

Și dragostea devine o poartă închisă, uitată.

Mai târziu nu mai ești cine ești,

Iar mâine s-ar putea să nu te mai regăsești

Mai târziu nu mai iubești la fel

Sau e prea târziu să mai fie altfel

Coasă-mi inima ce de dor e înfocată, ce de brațe puternice e zgruzumată

Și punem lăcaș pe sentimentul de odinioară, pune-mi zahăr dulce pe rana ce lin se scurge 

Învelește-mă cu o dragoste fierbinte, ca și cum ți-ar mai  păsa că mă evaporez pe valurile mării crucișe

Și ia-ți rămas bun cu voință, cam să plec în a sa depărtare

În valurile întunecate am să-mi înec și dorul, poate ai să guști astfel și tu amarul din el

Mai împodobește-ți măcar acum odată în ultima clipă obraji cu strălucirea lunii, exact ca în clipa când ne-am cununat universurile

Erai tare gingaș și vai ce dor îmi este de surâsul tău nebunatic de copil, eram și eu pentru prima dată frumoasă pentru că fericirea mea era întruchipată în zâmbetul duios al miresmeii tale divine

Acum m-am urâți purtând pe cap voalul agoniei, pentru faptul ca nu pot da uitării amintirile amorului

Ele pulsează viu în scriul meu de piatră, iar bietele florii se mucegăesc din prisma clipelor fredonate în doi

Cel puțin pe atunci eu eram stăpână pe inima ta, iar tu pe a mea proprie inimă

Sau așa mă mint eu ca a fost căci ți-au fugit mereu ochii după stele și ai preferat să mă păstrezi doar în umbra iubirii tale 

Nu te urăsc, dar nici ne te mai pot iubi

Îmi cer iertare cu părere de râu, însă regretul îmi este cugetat, că încă te păstrez în lumina moale a sufletului meu ce strălucește și acum pentru o ultimă oară pentru tine, ca pentru un ultim rămas bun, trăirea ta sa fie mai ușoară, precum pieirea mea care m-a eliberat construindu-mi printre valurile acide o casă din nisip

Ploaie de stele din lacrimile mele,

Amare și avide în nopți neîmpăcate,

Chipul tău scăldat într-o mare de umbre

Rămâne pustiu, în amăgiri neterminate.

Dorul-i vast, mă-neacă-n marea lui amară,

Căci lipsa ta e umbre ce mă doboară.

De când în lumea mea tu nu mai ești,

Nici soarele nu arde, nici nu mai trăiesc.

Fără mireasma ta, sufletu-mi se frânge,

În lungi dureri ce-n beznă mă alungă.

Mă sufoc cu gândul și mintea naivă,

Noapte de noapte, în umbră captivă.

Suspine mute îmi taie adânc pieptul,

Tânjesc după glasul ce-mi era înțeleptul.

Iar nepăsarea ta, lin, mă sfâșie-ntruna,

Ca un cuțit ce-mi curmă răsuflarea și luna.

Dar primul răsărit, al verii fără margini,

Mi-a ars cândva iubirea în lumi de tăceri.

Zâmbetul tău m-a lăsat fără armuri,

Golind în mine veșnicii de dureri.

Tu, steaua mea stinsă, lumină pierdută,

Ești raza ce cade, lăsând lumea mută.

Te chem în neștire, să-mi fii nemurire,

Căci făr’ de tine, sunt doar amăgire.

Încredere?.....de unde încredere,

S-a risipit odata cu noi.

In bezna nopții întunecate,

La fel ca și amintirile noaste 

Încredere........nu mai am incredere,

Nu mai cred in povești pentru o clipă.

In vorbe goale spuse de umplutură,

Și nici....și nici în iubirea de odinioară.

Mi-ai promis iubire și respect,

Dar mi-ai oferit ura și blestem.

Mi-ai promis un viitor împreună,

Dar mi-ai oferit durere.

Îmi spune-ai că vei rămâne și la greu,

Dar unde ești acum...ai plecat.

Mi-ai luat inima apoi ai aruncat-o

Facand-o in mii de bucăți 

Cuvintele mele nu pot cuprinde toată durerea .

Dar știu că într-o zi ...poate nu azi.

Poate in zece ani sau douăzeci, nu știu când,

Îmi vei plânge dorul și atunci voi zâmbi,

Stiind că suntem doar niște străini.

Povestea noastră a fost frumoasă,dar s-a terminat.

Și mi-aș dori să pot spune, că eu am uitat,

Ce a fost cu noi,sau între noi și tot ce am trăit,

Dar este greu să te las în urmă,cand știu că încă simt.

Încă îmi amintesc și tare aș vrea să nu o fac,

Pentru că doare, că nu îți spun și trebuie să tac .

Să nu îți dau speranțe și să vii înapoi,

Pentru că știu,că nu mai există "noi".

Tu îmi spui că nu renunți și încă mă dorești,

Iar eu știu cât m-ai iubit și încă mă iubești .

Dar totuși nu mă pot întoarce într-al tău castel,

Pentru că astăzi,mai mult decât tine, mă iubește, el!

Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei

Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite

Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge

Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre

Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt 

N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății

Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră

Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată

Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier

Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular

Te-am zărit o clipă în trafic...

Drumurile m-au adus în urma ta

Mi-am imaginat un zâmbet superficial

În realitate, nici umbră de așa ceva...

A trecut ceva timp fără să te văd 

Aș fi vrut un semn să pot face

Dar nu mai e loc de-așa ceva

Și mi-am văzut de drum...în pace.

Pe drum mi-am amintit

De cuvinte care dor, vindecă, iubesc

Și-am încercat să le strecor,

Într-o poezie să le potrivesc...

Căci ele pot naște vers de bucurie

Dar câteodată aduc și suferință 

Un "nu te vreau" distruge armonia

La fel și "pleacă!"...inimi cu credință...

Un "nu contezi"...e ca o rădăcină 

Ce moare în pământul neiubirii

Dar "ai contat"... un strop de lumină 

Ce-nalță-n noi, puterea amintirii.

Un "te iubesc", o rază de iertare

Un drum deschis cu gând curat

"Imi pare rău"... aduce alinare 

Când tăcerea doare neîncetat.

"Iartă-mă"... un pas spre vindecare

Un leac rostit cu voce tremurând 

"Nu mai existi!", alt pas, spre nebunie,

Otravă pentr-un suflet iubind...

De-ale tale... de-ale mele și-n final

Am rămas să le-aștern atât de natural 

Le scriu astazi cu viață și răbdare 

Sunt urme care dor și cer o-mbrățisare.