Focul ce mi-a stins inima

În ghiveciul din verandă

Șade-un mic boboc de floare

Ce să fie oare,

Un bujor sau o garoafă?

Ce să vezi, e-o lăcrămioară

Este mică,delicată

Și de-un alb imaculat

Se confundă cu o comoară.

Are formă ușor ovală

Chiar globulară

Gingașă și elegantă

Dă apă la moară.

Se prinde de o tulpină

Alături de alți boboci

Așteptând să înflorească

În clopoțeii parfumați.

Frunzele verzi și alungite

Oferă un contrast frumos

Cu albul pur dăruit bobocului

Dă un aer norocos.

Imaginez că ești perna mea
Doar eu știu cât de aproape te simt
Îmi înfing capul în pieptul tau
Și respir încet, inspir...Expir...
Las gândurile să mi se împrăștie
Însă gândul despre tine tot acolo stă
Gândul despre tine mă face să cred în iubire
Acest ideal îi dă orgoliului meu un sentiment de mânie.
[...]
Grav obicei de a nu mă stăpâni
Laș mi-e sufletul, slabă mi-e inima
De ce continui să mă primești în casa ta,
Dacă eu doar suferință îți voi împărtăși?
Nu-s vreun făt frumos
Sau înzestrat cu sute de arginți,
Nu-s călare pe un cal alb
Sau un mare cunoscut prinț.
Chiar de aș avea o femeie mai frumoasă ca tine,
Aceasta n-ar exista cu adevărat
Chiar de aș avea toți banii lumii,
Fără tine sunt sărac.

Carne fragedă,

Descântec lin,

Aș vrea să plec

Aș vrea să vin.

Du-mă,ia-mă

Lasă-mi demnitatea

Ghem țepos,

Te iubesc,te urăsc.

Atinge-mă,

Dă-mi drumul,

Du-mă,ia-mă

Te rog iartă-mă.

Lovește-mă

Oprește-te,

Spin ucigaș

Împunge-mă.

Îmi plâng ochii

Grav bocet,

Dezgustător,

Te urăsc,te iubesc.

Șterge-mă,

Ca pe o pată de cafea,

Iubirea mea

Se va șterge cu buretele.

[…]

Trup idealizat

Caracter deficitar,

Ochi plini de har

Suflet carnal.

Du-mă,ia-mă

Doar lasă-mă,

Sufăr

Pentru al nostru eșuat plan.

Au trecut aproape doi ani

Doi ani de când zaci acolo sub pământ

Nici nu te mai simt,însă tristețe îmi emani

mereu când îți pun lumânări pe mormânt.

Mi-e așa dor de tine

Nici nu știu când trece timpul

Trece,trece și te alungă departe de mine

Așa cu el trece și anotimpul…

Nu s-a mai schimbat nimic pe-aici

Totul e la fel,doar vieți normale

Eu încă port dor de ale tale îmbrățișări

și de saluturile noastre speciale.

N-am să te mint… chiar îmi lipsești

Chiar aș vrea să te mai văd în forma ta originală

Te văd doar prin poze vechi

Chiar și așa n-am nici șansa ocazională.

Sper că ești bine acolo oriunde te aflii

Sper că nu ți-e frig la mâine

Că n-am să pot a le încălzi

N-am să pot a le atinge

Fiindcă tu nu te mai întorci,tu nu mai vii…

Of...Mama mea cu ochii blânzi

Un foc profund în mine-aprinzi.

Mă tem că vei îmbătrâni?

Că într-o zi nu vei mai fi.

Mergi doar pe unde vrei 

Și știu că ai alte idei,

Dar vreau să-ți dăruiesc

Un simplu te iubesc...

Aștepți să mă căiesc ,

Să nu mă-npotmolesc.

Am să-ți cer ceva

Ce nu vei observa. 

Știu c-am greșit mereu,

Dar uneori e greu 

Și vreau să-ți cer acum

Iertare oarecum. 

Doar tu știi tot despre mine ,

Mereu mă vei susține ,

Pentru asta-ți mulțumesc 

Și copilul tău eu mă numesc. 

Ai încercat, te-ai străduit 

Pentru-n viitor mai strălucit

Și-ai salvat viețile noastre 

Trecând pe mările albastre.

De ce se numește trecut?

De ce,fiindcă simt că nu mai trece.

Simt că rămâne înfipt în șale

Rămâne mai rău ca la-nceput

Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.

De ce trebuie să te descrie

Niște vorbe vechi ca mama?

Vechi,încă din copilărie.

Greșeli făcute de un om necunoscător

De un om care doar se plimba seara.

Urăsc acest trecut netrecător

Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri

Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang

Bine și rău, plin de oștiri.

Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.

Neașteptându-mă,

Așteaptă după mine.

Pândește,mă sună,

Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…

De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie 

De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai

Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani

Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc

Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai

Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el

Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu

Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț 

Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern

Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii

Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri 

Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin 

Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea

O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi 

Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun...

Că noul an il sper ceva mai bun

Mi-ai fost furtunā, lacrimă și suferinţă

Mai presus de toate mi-ai fost dorinţă.. 

Sfârșit de an, mai scrie-mi o dată

De-ti amintești a  noastră poveste ciudată

Eu să-ți spun că tot anul în versuri te-am scris

Să-ți scriu îmi era frică de ce mi-ai fi zis.

Sfarsit de decembrie, lasă-mă să-ți spun....

Că în lipsa ta nu am știut să mă adun

Și stiu că nimic nu se va schimba dacă te întorci

M-am cam obișnuit cu lipsa pe care o provoci...

Rochia de dantela sta abandonata pe umeras,

Ascunzand in ea amintirea acelei nopti,

Inca prea vie, inca neslefuita de timp.

Ma tai in cioburile ei in incercarea absurda 

De a reconstrui-o pe fata cu galaxii-n zambet.

N-o mai incap pantofii, rochia,

Nici macar propriul corp, propriul zambet

Ma inghesui intre cuvinte nerostite

Care-mi zgarie iar disperate obrazul

"Cuvinte naive, nu ne va asculta nimeni!"

Le amagesc promitandu-le ca "poate maine"

Le voi lasa sa tipe, poate le aude cineva.

Ele inca nu stiu cat de usor sunt de ignorat

Inchid usa dulapului fara sa scot rochia

Repetandu-mi nonstop ca "poate maine",

Poate maine o voi purta din nou.

Ma invelesc si-mi dau brusc seama

Ca sunt una cu rochia si cuvintele.

Toate asteptam acea zi de maine,

O zi de maine a vazut anotimpuri nascandu-se.

"Poate maine" voi fi o noua eu,

Ciobirile vor deveni doar sclipici

De aplicat la finalul machiajului

Si rochia roz imi va imbratisa trupul

Stergand atingerile si amintirea asta

Cu miros insomnii si poezia asta

Pe care o voi da uitarii odata cu tine

Sau, "poate maine",oricand va fi maine

In sfarsit nu va mai fi: "prea personala"

Îmi erai sunetul de harpă și apa de izvor,

Priveam la tine ca la zei și în genunchi de dor.

Mi te-ascundeai după minciuni cu coada ridicată,

Apoi veneai din nou la mine să fac să te simți fată.

Dar cum ieșeai din nou afară îmi deveneai străină

Și eu voiam să te culeg dar nu aveai tulpină.

Îmi erai vânt, îmi erai ploaie și soare și surâs,

În timp ce tu erai plecată, eu te iubeam nespus.

Dar parcă tot încet încet, veneai prea rar la ușă

Și căutându-te muream când te vedeam pe tușă.

Și tot tu zici că-i vina mea, că eu te-am rupt în două,

Când tu erai deja crăpată și te făceai că plouă.

Nu ți-e rușine când mi-ai spus că eu sunt cel ce cauți

Și-apoi la alții când te duci doar rele începi să-mi lauzi?

Când îți cântam cuvinte-n noapte și stele îți dădeam

Credeam că urc pe scara vieții dar în secret cădeam.

O viată-ntreagă flori și vise am vrut să-ți dăruiesc

Însă tu mi-ai furat doar viața, și-n van îmbătrânesc.

Iar tu rămâi pe veci o floare acoperită-n spini

Că cei ce te-au atins sunt mulți, dar te-au ținut puțini.

Nu știi să spui ce simți în tine

Numai când vezi ce-ți place,

Dar am făcut deja greșeala ce nimeni n-o mai face.

Ți-am dat și luna de pe cer ,tu ai transformat-o-n smoală.

Orice scânteie de durată tu ai lăsat să piară.

Un diamant sau colier nu iți oferă viață,

Doar frumusețea care-o vezi pentru o dimineață.

De ce-ai fugit după ceva ce-n gol avea să zboare ?

Nu ai văzut că el avea aripi iar tu picioare?

Și istovită apoi veneai la ușa mea în lacrimi,

Și eu mereu te acceptam, crezându-te în patimi.

Dar dimineața avea să vină și patul gol să-l vadă,

Și atunci durerea și regretul pe mine iar să cadă.

Vedeam în tine un rai albastru și fără de durere,

Dar tu voiai să-ți dau doar aur și căutai plăcere.

Nu e iubire! Ce tu simți e ca o adiere,

Când eu visez la porumbei iar tu la coliere.

Dar, de mai vii la ușa mea să-mi cauți iar privirea,

Prefer să -nchid. Cu drugul tras, rămân cu mulțumirea.

Zile-n rânduri se stergeau,

Sentimente risipeau,

De cînd chipul tău n-apare

Pe retina mea-n cărare.

N-am scris file în urmare

Emotiv la a ta uitare,

Sufletul în dezolare

În a șaptea așteptare.

Au apus zile senine,

Cândva de armonie pline,

Am ajuns fire străine

Ce nu se cunosc pe sine.

Acum în inimă doar ploaie

Ce-neacă orice vibrare,

Ochii mei nu m-ai văd soare,

Privirea mea în închisoare.

(În a șaptea așteptare/ part 2)

Bun-rămas

În tumultuosul timp prezent

Mai alergăm independent

Căci pentru frica de hârtie

Ne punem țel ca datorie

Trăind în umbrele unui anotimp

Ne bucurăm cât ne-a rămas

Așteptând mereu un timp

Când va fi doar un bun-rămas.

Și pui zâmbete, doar de fațadă

Și te apleci pe esplanadă

Gândindu-te, cea mai rămas?

Din personalul nostru ceas.

Doar mica limbă de speranță

Și marea limbă de suspans

Căci într-o clipă de exuberanță

Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.