Arme și durere

Într-o noapte, tăcerea a prins viață.

S-a ridicat din umbra pereților,

Întinsă și fluidă, un animal fără formă,

Cu ochii tăi, cu gesturile tale pierdute

În miezul unui timp care nu mai curge.

Am privit-o cum respiră în unghiurile camerei,

Cum înghite aerul ca o foame de alte lumi.

Era plină de întrebări care nu aveau răspunsuri,

De fraze pe care nu le-am rostit niciodată

Și care acum mă priveau ca niște fiare captive.

Tăcerea mea s-a lipit de mine,

Ca un al doilea strat de piele.

A început să-mi vorbească în șoapte ciudate,

Despre stele care ard în vid și nu se sting,

Despre oameni care iubesc ca să se piardă,

Nu ca să se găsească.

Am întrebat-o unde ești tu,

Dar a râs. Nu un râs uman, ci unul

Care vibra ca un fir subțire de lumină

Într-o cameră întunecată.

Mi-a spus că tu ești un ecou care niciodată nu revine,

Un punct pe o hartă care se șterge

De fiecare dată când încerc să-l ating.

M-am ascuns în mine, încercând să fug,

Dar tăcerea m-a urmat ca o umbră străvezie,

Și am început să mă dizolv în ea,

Să devin și eu un gol plin de sensuri ascunse,

Un fel de poezie care își uită începutul

Și se repetă până devine cântec.

În final, nu mai eram decât o idee,

Un fragment dintr-o poveste

Pe care tăcerea o rostea în locul meu.

Și acolo, în mijlocul acelui nimic care era tot,

Am înțeles că te-am pierdut de mult.

Că nu tu lipseai, ci eu,

Pierdută într-o tăcere care mă iubea prea mult

Ca să mă lase să vorbesc.

De ce nu mă iubești, când zorii se-nfioară,

Când cerul plin de stele te cheamă să tresară?

Când floarea din grădină, cu roua-n zori curată,

Îți șoptește blând dorința-mi ne-mpăcată?

De ce nu mă iubești, când vântul lin adie,

Și-n cântec de cocori se-ascunde-o armonie?

Când soarele răsare și-ți mângâie obrazul,

Eu tot te caut mut, pierdut sub al meu haznăl.

De ce nu mă iubești, când inima-mi te cheamă,

Când nopțile-s pustii și dorul meu te-ndeamnă?

Când fiecare pas pe drum mă poartă-ntruna,

Spre locul unde ești, să-ți sorb eu privirea una?

De ce nu mă iubești, când timpul parcă zace,

Și clipele, în taină, doar visul meu prefac?

Când glasul tău răsună, o șoaptă de cleștar,

Eu tremur ca un prunc, pierdut sub al tău har.

De ce nu mă iubești? N-am să-nțeleg vreodată,

Dar dorul va rămâne, povară neschimbată.

Iar dacă-ntr-un târziu, privirea ți-o întorci,

Voi fi aici, așteptând… de-atâta vreme-n porți.

Mai are rost să cred în vise

ce s-au pierdut pe drumuri reci?

Când tu, cu gânduri interzise,

ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?

Mai are rost să număr ploaia

pe geamul care nu te știe,

când tu ți-ai aruncat odaia

din suflet, fără să îmi scrii o poezie?

Mai are rost să-ți fiu lumină,

când ochii tăi privesc în jos?

Să sper că vântul mă adună

într-un destin deja întors?

Poate că nu, poate că da...

dar dacă vrei să știi răspunsul,

nu mă-ntreba de voi uita—

ci vino tu, să vezi apusul.

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

El curge haotic, prin vaduri străine,

crezând că se spală de vechi, de trecut,

dar orice râu poartă, sub unde divine,

ecoul izvorului ce l-a născut.

Și poate că-n brațele nopții se pierde,

și poate că plouă ca să se ascundă,

dar apa ce tace în valuri, în perdea,

îmi poartă reflexul, în unda profundă.

Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,

căci râurile toate ajung înapoi.

Când crede că-i liber și fără de rană,

își vede trecutul oglindă în ploi.

Da poate nu mai vorbim

Poate nu mai vreau

Să aud numai cuvinte

False

False și ireal

Eu să știi ca te-am iubit

Cu tot ce am avut

Cu suflet drag și călduros

Eu în brațe te strâng

Dar nu am eu puterea

Să o ofer cuiva

Ca poate într-o zi

Vei știi puterea ta

Eu nu vreau țipete și mersuri

Nu vreau să pleci

Dar și sufletul meu mic

Prin durere ți-l îneci

Am plâns am ras și mult am suferit

Pentru cuvinte false ce nu le-ai oferit

Pentru un zâmbet cald

Și pentru o mulțumire

Pentru toată dragostea mea

Ca tu să o ții în tine

Vreau să dau timpul înapoi

Înapoi atunci cand mai exista o șansa,

O speranta ca se mai poate întampla ceva.

Vreau să dau timpul înapoi

Atunci cand bătăile inimi mele

Pulsau sângele plin de speranță

Prin venele sănătoase și pure.

Vreau să dau timpul înapoi

Atunci când trupul era sănătos

Fără nici o zgârietură.

Vreau să dau timpul înapoi atunci cand

Sufletul era curat și nu știa

Ce înseamna dorul sau durerea provocata de el.

Să dau timpul înapoi atunci când

Nu știam ce-i suferința,

Nu știam ce-i durerea,

Când totul era o joacă

Și neliniștea nu exista.

Înapoi atunci când nu știam

Ce înseamnă să iubești pe cineva,

Când nu știam cum se simte 

când ai inima însângerată

Peste tot rănită de cuțite, lame, drame

Și iubire falsă, doar pe interes.

Aș fi vrut să dau timpul înapoi

Și să petrec timp din nou cu tine

Deși ce imi doresc de fapt

Este liniștea dinaintea ta

Și înainte a orice are legarură cu tine.

Ai făcut din iubire... suferință,

Si-ai făcut-o cu propria voință.

M-ai făcut să te urăsc, 

Si numele tău să nu-l mai rostesc.

Nu credeam, iubirea mea,

Că așa ușor mă vei uita...

Nu credeam, sufletul meu,

Că vei renunța la tot ce e al meu.

Noi iubire ne-am jurat,

Dar pentru tine a trecut treptat,

De jurăminte ai uitat,

Si pe al meu suflet ai călcat.

Încercări nenumărate am avut,

Să te iert cu inima, nu am putut.

Toată iubirea mea pentru tine,

S-a risipit și a ajuns prin mulțime.

Nu mai sunt al tău, sufletul meu,

Bărbatul care stătea în spatele tău,

Nu mai sunt al tău, îngeraș mic,

De azi...pentru tine sunt un nimic.

Fără tine am învățat, 

Că suferința trece treptat.

O nouă persoană eu mi-am căutat,

Și am reușit, însă mă simt pătat.

    Întors în amurg acasă, 
    după un lung drum, istovitor, 
    m-am regăsit înstrăinat,
    în braţele tale reci...

    Toate acele cuvinte, 
    de care dor mi-a fost, 
    să ţi le şoptesc,
    acum nu mai sunt, 
    în mine nu le mai găsesc...

    Nu mai găsesc, nici zori
    fără urme de sânge,
    ce-au urmat după albele nopţi...
    Cerul ce a stat să se rupă în mine, 
    acum nu mă mai doare...
    Alcovul golit de substanţă,
    fără să vreau, acum îl resping,
    privirea-mi umbrită de teama
    trecutelor iubiri,
    s-a pierdut în culori,
    în lacrimi ce sclipesc,
    timid, în raze de lună,
    transparent ca sufletul meu zdrobit,
    de nepăsarea ta nocturnă...

    În final, mă voi retrage convalescent,
    în frânturi de cuvintele şoapte,
    aceste cuvinte, pe care totuşi, ţi le voi spune:
    dragostea asta e ori o mare minciună,
    ori un imens adevăr,
    nici eu nu mai ştiu,
    oricum, acum nu mai contează,
    căci mâine-am să plec... din nou...

Nu credeam că lipsa ta o să mă pună la pământ,

Ultimul sărut mi-a deschis drumul către mormânt,

Nu știam că pentru tine iubirea-i doar un cuvânt,

Ști că fără tine nu-mi găsesc locul pe acest pământ........

De ce n-ai venit cu mine când te-am chemat?

De ce mi-ai zis că mă iubești și după ai plecat?

De ce m-ai abandonat fix când eram complet debusolat?

Vreau să-ți spun că .....de tine nici acum nu m-am vindecat.........

Nu pot să renunț la noi,

Nu pot să renunț la tot ce-am trăit împreună,

Dacă știam că n-o să m-ai fim noi,

Nu-ți dădeam niciodată drumul la mână.....

Poate pentru tine n-a însemnat nimic,

Însă pentru mine a însemnat tot,

Nu-nțeleg de ce-mi place să mă complic,

Nu-nțeleg de ce încă nu sunt mort.....

Mi-e greu, mi-e dor și incă mă doare 

Eram dispus să-ți pun întreaga lume la picioare,

Sunt dispus să trec prin iad pentru a ta sărutare,

Doar că uneori simt cum rămâm fără răbdare......

Uneori îmi vine să plec, să las totul în urmă,

La fel ca-n prima zi, vreau să-mi iau viața-n glumă....

-Bună,străine!deja te-am uitat
În amintiri trecute te-am lăsat
Să-ți trăiești viața că ai cedat,
Uitând,lacrimile ce le-ai vărsat...

-Bună,străine!nu pot să și sper
Că într-o zi poate o să te întorci
Fiindcă și așa deja viața e super,
Când greșeala nu ți-o reîntorci...

-Bună,străine!un alt nou început
Încerc să-l mențin și să-l trăiesc
Rămâi deja acolo uitat în trecut,
O lecție care să nu mi-o amintesc...