Oda iubirii eterne

Poate ți-e frică să privești la mine-n suflet

Ca-ntr-o oglindă te găsești de-ai să privești

Și-atunci fugind mă ocolești fără de cuget

Nu am cerut să te iubesc, să mă iubești

Focul nestins a mistuit zile senine

Umbrind cu nori priviri ce nu le mai privești

Visul aprins rulează filme clandestine

Povești ascunse ce nicicând n-ai să trăiești

Privesc în urmă timpul zâmbetelor calde

Din ochii tăi mă săgetau două scântei

Dar ai lăsat sufletu-n flăcări să se scalde

Mai mult de om, mai mult de suflet, îți dorești

Strigă un dor, mă-treabă când ajung la tine

Mă-ntreabă inima și sufletul de vești

Răspunde tu la întrebările fragile

Privind în ochi doi ochi ce nu vrei să-i privești

Rămân privind tăcerea lungă, noaptea goală

Nu mai pricep dacă e bine să iubești

Pare-o minciună scrisă-n lumea ideală

Credeam că sufletul cedând suflet primești

Cât de frumos, cât de sublim, privind din stele

Poți să alegi de mă salvezi sau mă zdrobești

Ajunsă zeu aplici sentință vieții mele

Lovind în suflet ai decis să-l osândești

Coboară lacrima-n pământ cărând povară

Se rupe omul dintr-un om răpus de dor

Arunci o inimă-n infern, omul să piară

Dintr-o iubire m-am născut, de ea să mor

Cand de mine te apropiai,

sufletul eu mi-l oftam,

În ai tăi ochi verzi priveam,

iar dorința ți-am văzut-o;

Mâna după tine am dus-o,

şi cealaltă pe obraz,

Iar în exces de extaz,

buzele moi le apropiam;

Şi nici măcar nu banuiam,

că imoralul se-ntâmpla…

Să nu mai plângi când soarta crudă te-a lovit

Degeaba cauți loc ascuns de realitate

La poarta-nchisă fremătând ai nimerit

Doar o minune va schimba ce nu se poate

Să nu mai plângi tu suflet blând nefericit

Lumina rece ți-a brumat florile toate

Sclipind un astru insolit te-ai rătăcit

Lăsându-ți nopțile să fumege turbate

Să nu mai plângi o primăvară ce-a mințit

Lumea perfectă e în visele din noapte

Hotarul zorilor trecând s-au risipit

Dezvăluid splendoarea zilelor voalate

Să nu mai plângi lacrimă caldă amăgit

Uscând cu sete curg oceanele sărate

Lipsindu-ți buzele de zahărul vrăjit

Amarul picură din rănile crăpate

Să nu mai plângi chiar dacă totul e nimic

Aerul stins respiră orele blazate

Să nu mai plângi ai vrea dar plângi necontenit

Umbletu-ți plânge istovit călcând pe șoapte

Adio, fulg de nea,

Surâsul iernii trece,

Tu plângi pe mâna mea,

Iar lacrima ți-e rece.

Și s-a pornit să ningă,

De aseară-n disperare,

Iar fulgii să se stingă,

Pe pielea ta cea moale.

Hai vino tu mireasă,

Cu voalul de zăpadă,

Și scoate-mă din casă,

Ca să dansăm pe stradă,

Apoi din vreme-n vreme,

În lume dă alarma,

Hai vino, nu te teme,

Și mușcă-mă cu iarna,

Să-mi curgă de sub gene,

Zăpada în troiene.

Sub cerul instelat, un dor nemărginit,

Stelele dansează-n ritmuri de lumină,

Și vântul lin se-așterne în grădină,

Eu te privesc, pierdut, îndrăgostit.

În nopți linistite, timpul s-a oprit,

Cu ochii tăi în suflet să alinte,

Iar inima în șoapte să mă-mbline,

Simt universul cum m-a copleșit.

De dorul tău, în mine tot s-a frânt,

Și timpul pare veșnic ne-nceput,

În visul meu, rămâi ca la-nceput,

Când lumea toată era doar un cuvânt.

Azi e duminică
Dar gândul meu a rămas la joi seara, când mâna ta a apucat-o pe a mea
Iar glasul tău a devenit poem pentru mine.
Nu-i mare scofală ce simt,
Dar degeaba, dacă mă duci în paradis.

Am închis ochii pentru o clipă
Iar un fluture micuț mi s-a așezat pe nas.
Trecuseră 10 ore, un mic impas.

De ce spune toată lumea că dragostea e trecătoare?
Căci n-am simțit deloc esența
Marilor iubirii noastre.

De-ar fi să mă mai nasc o dată
Cu siguranță aș greși,
Căci nu aș ști să aleg copacii
Ce pe mine m-ar umbri.

Erai tăcut și tu, un mâlc
De sentimente mari și grele.
O păsărică îmi șopti
Că o să am grijă de ele.

Erai timid și mi-a plăcut,
Căci sufletul îmi pâlpâie.
Aveai ceva nemaivăzut,
Desprins din rai.

Trecură zile, ani cu dor
Și parcă eu mă îndrăgosteam
Și mai tare și mai cu dor
De un om aparte, înstrăinat.

Am pus pe pauză clipirea
Ce-mi zbuciuma tot raiul-aprins.
Nu mai văzusem doar iubire,
Ci-un gram de iad în paradis.

Trecură anii tot mai blând
Și înțelegeam ce e iubirea:
Un chip de om cu suflet bun
Ce-avea în el raiul cu sila.

Dacă nu era ea, pierdută-ntr-un abis,

Nici eu n-aș fi știut că-n mine stă un vis.

Tristețea pentru ea, ca un foc ascuns,

A pus pe hârtie un dor neajuns.

Ea, muza care n-a știut vreodată

Că-i port în suflet o flacără curată,

Mi-a arătat, fără să vrea, o cale,

Un drum pe care cuvintele sunt tale.

Nu era chipul, nici glasul, nici fapta,

Ci tăcerea ei ce-n mine aștepta

Să fie rostită, să fie cântată,

Durerea ei mi-a fost însemnată.

Din umbra ei s-a născut o lumină,

Cuvinte ce curg dintr-o rană divină.

Fără să știe, ea m-a aprins,

Pasiunea mea din lacrimi s-a întins.

O fi fost reală, un vis sau un fum?

O iluzie pierdută-n al vieții drum?

Nici nu contează, căci eu am simțit,

Și-n scrisul meu, ea n-a murit.

Muza mea tăcută, stinsă sau pierdută,

O parte din tine în mine e cusută.

Tu m-ai făcut să scriu, fără să știi,

O viață-n cuvinte, o lume-n poezii.

Stau și îmi stă și gândul prezent în mintea ta și viu în inima mea, că a ta-i demult mult prea moartă ca să mai zică ceva

E necomunicativă, e absentă din ființa mea căci ființa ta îți aparține nelipsită de indiferență sa

Ești doar un străin îmi spune gândul, dar el nu știe că în scris tu ești unicul meu gând

Nu știe gândul cât nu știu nici foile să mai reziste că de lacrimi grele pătate au fost biruite 

Iar pentru povestea noastră a rămas doar neputință, ce mă învăluie în tăcerea cumplită să te mai am ca gând, când te rostesc în poeziile ce renasc lacome 

În mintea mea tulburătoare, tu o umbră preamăreață a morții, tu amintire răposată ce nu pieri niciodată 

În a mea inimă cânți amagită și goală printr-un potop ce mă cuprinde cu lacrimi de sclipirea chipului tău-n întruchiparea morții a sufletului meu

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,

E o gustare amară de vise neterminate,

Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,

Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,

Un fulg pe cale de a se destrăma.

Te-am avut vara, ca o adiere caldă,

Un foc de artificii care mi-a ars pielea,

Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,

Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas

Care s-a oprit când ai plecat.

Acum sunt doar contururi de amintiri,

Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,

Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,

Fără un „noi” care să-l umple de lumină.

Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,

Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,

Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,

Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație

Care s-a risipit în aerul cald al verii.

Îmi simt inima ca o casă fără foc,

Toate camerele sunt goale, înghețate,

Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine

Această iarnă care mă scufundă în gânduri,

Dar tu ești doar o amintire,

O urmă pe care zăpada o va șterge.

Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,

Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,

Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,

Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.

M-am născut în pânza durerii,

Țesut în urlet, nod de tăceri,

Pe umeri, un cer de sticlă crăpată,

Picioarele înfipte-n răni neumblate.

Nu cer iubire, nici alinare,

Doar loc să-mi rostesc trăirea care

Îmi țipă în carne, îmi arde în piept –

Dar voi m-ați închis sub lacătul rece și drept.

M-ați legat de rănile voastre, părinți,

Cu lanțuri din urme și șoapte fierbinți,

Dar nu mi-ați dat voie să-mi cântăresc haina,

Să-mi întreb sufletul dacă doare lumina.

V-a fost greu să priviți? Prea multă lumină?

Prea mult din copilul ce doar se închină

În fața unui cer care nu l-a auzit?

Sau în fața voastră, care l-a iubit… rănit?

Eu nu cer iertare –

Cuvântul meu nu-i un blestem,

E doar povara pe care n-o duc,

Ci o ridic cu vers după vers,

Până-mi îngrop amarul,

Sau mă îngropă el.

Dar să știți:

Când țipați la mine,

Nu mă răniți doar pe mine –

Țipați la copilul care ați fost.

Când loviți,

Nu-mi spargeți doar trupul,

Ci fiecare oglindă

În care vă temeți să vă priviți.

Blestemul nu e al meu.

Blestemul e al vostru,

Dar eu îl rup în fiecare zi,

Cu fiecare clipă în care,

În ciuda totului,

Eu… trăiesc.

De ce l-ai ales pe el, în locul meu?

Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.

Eram doar un copil, voiam să te am,

Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.

El, cu glasul greu, cu palmele reci,

Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,

El, cu furie, cu vorbe de gheață,

Eu, doar un copil, ce voia o viață.

Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,

Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?

Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,

Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?

Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,

N-a fost decât umbra unui chin grotesc.

Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,

Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.

Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,

Din lanțuri de frică o viață-mi refac.

Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,

Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.

Și poate, cândva, o să te întreb

Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:

„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?

De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”