A fost să nu fim

I do not live these days, I wait.
I drift through time, disjointed fate,
each hour a wound the sun won't bind,
each minute stitched with you in mind.

Your absence is a second skin,
a quiet ache that hums within,
like violins too far to hear
but close enough to draw a tear.

And yes, I know, just one more night,
and Sunday blooms in fragile light.
But longing isn’t ruled by clocks,
nor caged by roads or mountain rocks.

I miss you like the roots miss rain,
like poets miss unwritten pain,
like hands that once knew how to hold
still tremble in the evening cold.

There’s no defense, no mask, no art,
just you engraved across my heart.
And though I’ll see your face so soon,
tonight I kiss the empty moon.

If you feel anything at all,
let it be this, let silence fall
like stars collapsing in your chest,
and know: where you are not, I rest
in shadows only you can part,
I breathe, I break, with all my heart.

Se scurge timpul ca un vis,

Prin ani ce par că n-au abis,

Cu umbre reci și dor ascuns,

Cu glasuri care-au fost și nu-s.

Pe drum de toamnă, plin de vânt,

Mă plimb prin gânduri, rând pe rând,

Și-n fiecare pas ce-l fac,

Simt pașii celor ce-au plecat.

Ce tânăr fui, ce dor aveam,

Ce vise mari îmbrățișam,

Dar clipa fuge, hoț tăcut,

Și-n urmă-mi lasă ce-am pierdut.

Din serile cu ploi târzii,

Din râsul cald, din bucurii,

N-au mai rămas decât ecouri,

Ca frunze-n vânt, ca vis în nouri.

Dar, vai, de ce-aș plânge, totuși?

Că timpul duce, dar aduce,

Din visuri stinse, naște-altele,

Din nopți căzute – diminețele.

Azi sunt aici, cu ce-a rămas,

Și, chiar de-i vânt, mai fac un pas,

Mai fac un vis, mai scriu o carte,

Mai râd, mai cânt, mai merg departe.

Căci viața curge-n lung și-n lat,

Și ce-am pierdut... am câștigat,

Căci orice ieri, cu dor și jale,

E-n mâine doar o amintire moale.

Așa că strâng ce-i bun din tot,

Și timpul, fie el și mort,

Îl fac să crească-n nouă floare,

Să fie azi, să fie soare!

Când iarna cade grea pe pașii mei,
Te caut ca pe focul din cămin;
Ești liniștea ce arde între ei,
Și dorul meu, adânc și clandestin.

Nu pot să te desprind din gând nicicând,
Nici gerul nu-mi ajunge pavăz;
Te port în sânge, viu și tremurând,
Ca setea care nu-și găsește vad.

În nopți târzii, când lumea pare stinsă,
Chem numele-ți încet, fără cuvânt;
Prezența ta, de frig neînfrântă,
Îmi ține sufletul legat de pământ.

De-ar fi să pierd tot ce-am iubit vreodată,
Rămâi tu, lege, foc și adevăr;
Că dragostea ce-n mine s-a-ntrupat
Nu trece-n timp: ea cere. Și o cer.

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

Te-am iubit cu legi greșite,
Ca un pământ fără hotar,
Crezând că tot ce cade-n mine
Va rămâne stelar.

Dar tu erai din altă orbită,
Mai rece, mai ușor de dus,
Iar dragostea mea infinită
Te-a tras prea mult… și te-a apus.

Acum mă-nvârt în jurul unei
Absențe care doare blând,
Și-n fiecare noapte-apune
Ce n-a putut fi pe pământ.

Nu te mai caut prin galaxii,
Nici nu mai cer eternități,
Mi-ajunge că prin veacuri vii
Ca o lumină fără vieți.

Căci unele iubiri rămân
Nu ca început sau sfârșit,
Ci ca o lege fără nume
Ce ne-a unit… și ne-a pierit.

Se lasă seara peste perne grele,
Și-n candelă mai licăre-un cuvânt,
Te scriu, iubito, printre mii de stele,
Și-n gânduri te sărut încet și sfânt.

Nu dorm, că-n mine ard ca o făclie
Toți pașii tăi, zâmbetul și cuvântul,
Tu, care-mi ești și leac, și poezie,
Și foc, și mângâiere, și pământul.

Mi-e patul larg, dar inima prea strâmtă,
Când nu-ți aud respirația-n tăcere,
Când n-ai lăsat nici zâmbet, nici cuvântă,
Și totu-i dor, și teamă, și durere.

Pe pernă stângă-ți simt umbra-ntr-o parte,
Pe dreapta, doar o lacrimă coboară.
O noapte fără tine-i prea departe,
O zi fără iubire-i o povară.

Draga mea, cu nume de lumină,
Cu ochii de catifea și vis întins,
Aș vrea să dorm, dar somnul nu mă ține,
Când tu în piept, ca harfă, mi-ai rămas aprins.

Și dacă mâine-ar fi sfârșit de lume,
Te-aș căuta în stele, printre zări,
Ți-aș pune numele-n tăceri, pe dune,
Să-l ducă vântul peste veacuri mari.

Iar până dimineața să ne vină,
Te scriu aici, în vers și rugă blândă,
Ca Rege ce-și așteaptă-a sa Regină,
Într-un regat de flori și noapte-adâncă.

De ce sunt amenințat când vreau doar să trăiesc,

Sub cerul acesta ce-mi pare ceresc?

Nu cer decât aer, lumină și pace,

Dar lumea mă strânge, mă împinge, mă face.

Un glas nevăzut, mereu ascuțit,

Îmi șoptește că drumul mi-e greșit,

Că nu am dreptate, că nu merit loc,

Că viața mea e un fum, un joc.

Dar eu vreau doar soare, vreau ploaia să cadă,

Să-mi spele durerea, să-mi crească o nadă.

Vreau să simt iarba sub pașii mei goi,

Să nu fiu doar țintă pentru alte război.

De ce trebuie glasul meu să fie frânt,

Când doar să iubesc încerc pe pământ?

De ce ochii lor mă privesc ca pe-un zid

Și nu văd în mine un suflet timid?

Am greșit că exist? Că sunt firul de vânt?

Că-mi port pe umeri un vis înfrânt?

Că strig la stele să-mi dea alinare

Într-o lume ce-și face din ură hotare?

Eu vreau să trăiesc, nu cer mai mult,

Să-mi fie zâmbetul un cânt nesculpt,

Dar sabia lumii mă taie mereu,

De parcă iubirea-i un păcat prea greu.

Aș vrea să răspund, dar glasul mi-e mut,

Cuvintele mor sub cerul tăcut.

Dar știu că-n mine e un foc ce mocnește,

Și el e dreptatea ce nu se oprește.

Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.

Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...

M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.

Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.

Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.

De-ar putea urechile să se încline în arta visului, nu as mai trai doar într-o simplă-mi iluzie 

De-ar putea cerul lacrimi sa-mi strângă, acel ocean din ele, ar fi purul meu colț de rai

Dar nu știe nimeni, doar decât luna sfârșitul ce-mi va fi îngenunchiat, căci restora pe aceasta lume vorbesc si le pasă doar despre putere și bani

Iar pe acest pământ de-ar fi sa ma aprofundez-n iubire, as muri doar seacă de privirea rece a oamenilor care n-o mai dăruiesc

Pe acest glob pustiu, averile nu constau în ceea ce consider eu rai

Și ceea ce este cu adevărat un dar, nu îți este permis nici măcar sa te servești cu tihnă din el

Și anume pacea, pacea de a zbura lin spre tot ce-i mort și viu

Sa știi sa faci diferența, sa știi sa alini dorurile cu orice preț 

Sa aprinzi focul, în adâncul unui pustiu infern

Pentru ca averile nu se măsoară în cât ai ci de fapt în câte dăruiești lumii

Dar sa fi om, nu îți este de ajuns pe aceste meleaguri 

Trebuie sa fi totul din toate și nimic, nici prea mult, dar nici prea puțin 

Și nici măcar nu ne dam seama, cum raiul ne este furat de sub picioare, sub tălpile celor ce conduc lumea

O lume de corupție, unde raiul-mi doar un privilegiu visat pe șirele spinarii, a morților și a brațelor ucigătoare a lumii de suspine întregi 

De ce să scriu? Cuvintele-s o glumă,

Pe foi de lacrimi, lupta mea se-ndruma.

Un chin ce-n flăcări s-a născut, tăcut,

Și arde-n mine ca un soare mut.

Strigătul meu? E doar un ecou,

Într-un pustiu ce nu va fi al meu.

Nimeni nu aude, nimeni nu vrea,

Să simtă prăpădul ce-mi sfarmă ființa mea.

Ce rost mai are să-mi torn sufletul?

Să-l fac pocal pentru veninul hulii?

Cuvintele-s arme, dar cui să le dau,

Când lumea adoarme, surdă-n al meu hau?

Rima mea, o capcană, un joc de-oglinzi,

Se sparge pe buze ca ploaia-n cenzuri.

Metaforele mele sunt morminte tăcute,

Pentru dorințe ce-n noapte se pierd neștiute.

Nicio mână nu vine să prindă durerea,

Niciun ochi să-și vadă-n suspin mizeria.

Sunt un geniu pierdut într-o lume banală,

Un steag fluturând pe o insulă goală.

Și oricum, ce contează? Nimic nu sfârșește.

Lupta se repetă, timpul se topește.

Mă zvârcolesc în acest cerc blestemat,

Dar rostul de-a scrie e de mult îngropat.

Sunt doar un dansator în flăcări de gheață,

Un zeu prăbușit, pierdut în viață.

Aș arde tot cerul, dar ce-ar schimba?

Când lumea de jos nici n-ar clipi, cumva.

Așa că las penița să ruginească,

Și las foaia albă, uitată, să pască.

Pentru că oricum, la capătul drumului,

Nu-i nimeni să-nțeleagă suspinul genunii.

Ce șanse aveam să te revăd

Întâmplător, în trafic, pe stradă

A fost lăsat de Univers, cred..

Căci ochii mi-au zâmbit sa te revadă

Inima nu mi-a zâmbit la fel

Si-a amintit momentele trăite

De data asta a fost altfel

Emotii ciudate, de lacrimi însotite.

Mintea nu vrea să creadă că e imposibil

Și inima mai speră un final fericit,

Se încăpățânează să creadă că-i posibil

C-o sa revii de-un vin și-o-mbratisare de sfârșit.

Sunt multe de scris și totuşi mai nimic

Incerc ades să uit totul, să nu mă mai complic

Dar cum să renunț dacă tot ce voiam

Sa-ti privesc ochii ce-odata la mine zâmbeau.

Te las a nu știu câta oară...te las să fii

Rămâne o-ntrebare random "oare mai vii?"

Nu plec, nici nu rămân, dar simt că-s pierdută

Intr-un vis frumos, intr-o poveste nesfârșită

Căci atât cât mai există suflet, dor si versul meu

Prin tot ce simt și scriu îmi vei trăi mereu...

A mai căzut o frunză...

Aici, am împărțit amintiri
Și o dragoste senină.
De ce te miri?
Eu floare și tu albină.

Un copac odată falnic și bogat
Zace fără frunze,
De natură parcă uitat.

A mai căzut o frunză...

Tablouri, picturi, jucării,
Fotografii...
Odată atârnau minunate omagii,
Pentru dragostea noastră.

A mai căzut o frunză...

Eram tineri și vedeam un viitor.
Acum, nu mai este nimic.
Nici măcar iubire, un pic.
"Lasă-mă să mor!"

A mai căzut o frunză...

Îmi striga sufletul după tine,
Micuța mea bucurie.
Ceea ce odată ma împlineai
Și pace îmi aduceai.
N-am motiv să mă înfurii
Căci de vină nu sunt mugurii,
Cei ce-au răsărit când vara s-a terminat,
Ca toamna a-nceput și s-a înnoptat.

A mai căzut o frunză...

E toamnă între noi.
Natura ucide să renască.
Așa cum și pe noi,
Sper să ne reunească.

Copaci uscați și frunze moarte.
Odată vii și strălucitoare
Pe ale cerului bolte.

Renasc într-ale codrului balade
Noi veștminte pentru noi,
Să ne fie calde,
Când vom intra iar în noroi.

Frunzele au căzut...