zboruri deasupra zidurilor circulare/1
zeul
sub mâlul absențelor,
tânjește după o zi cu soare...
coasa privirii-nfometată
seceră
tot albastrul cerului
brăzdat de păsări gâlâgioase.
zboruri
deasupra zidurilor de piatră-
largi ecrane, pe care se reflectă
zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,
aducându-ne aminte de
călăreții celui de-al noulea semn.
printre coloane de fum și foc,
rămășițe din adăposturile subterane,
țipete de copii,
spaime
și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya
cutremură orizontul.
pe un schelet de dorințe
își face cuib
un conflict spiritual.
răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:
e un vulcan activ, distrugător.
doar inima hrănită cu lumină și pace
e un adăpost stabil.
Категория: Мысли
Все стихи автора: Anișoara Iordache
Дата публикации: 6 февраля
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 211
Стихи из этой категории
Ultimul vis
Un vis cumplit și uimitor
Aseară am avut
Căci m am privit râzând
Cum mor,
Și tare mi a plăcut.
Și tare mi as fi dorit
Să nu mă mai trezesc,
Dar culmea...m am trezit
Și astăzi..nu zâmbesc .
De ar fi să nu mă mai trezesc
În seara asta ,eu aș ști
Că cei pe care îi iubesc
Lipsa nu îmi vor simții..
Adesea mă gândesc că poate,
Eu nu contez pe acest pământ
Plângând ,lăsând capul pe-o parte
Mi aș spune ultimul cuvânt..
stihuri diamantine //4
vântul
unduios nestatornic
atingând dojenind risipind
crengile-nflorite de măr-
îmbrăcând acoperind oblojind
bătătoritul pătrunzătorul
pământ
Ceasul de Har
Din catedra de peste nori
Dumnezeu privește prin catalog
Așteaptă elevii, ei tot întârzie
În lumea mare pertrec ei azi
Ei cer note mari și bunătate
Dar fac absențe și răutate
Nu vor să asculte de bunul profesor
Ascultă doar de pornirile inimilor.
El privește ceasul său de har
Se închide curând poarta mântuiri
Puțin mai amână judecata dreaptă
Pentru toți fii nelegiuirii.
-Am suferit destul să văd
Degradarea creației mele scumpe
Virusul neascultări creează prăpăd
Milioane de suflete pierdute în nepăsare.
-Eu v-am iubit pe toți la fel
De ce ați ales voi altfel ?
Am risipit atâta har pe voi
Și nu ați devenit oameni noi.
-Acum însă, voi veți da socoteală
Pentru fiecare nedreptate de odinioară
Veți primi răsplata întreagă
Risipit ați și ultimul gram de milă
Toată viața mi-ați respins bunătatea divină
Și Ma-ți tratat încă și cu silă.
Grosso modo
forma mea se schimbă în fiecare zi
după cum răsare Soarele
sau cântă păsările
încerc zădarnic să rămân în mine
în omul de-acum
să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului
memoria mea asimptotică
ancestrală
acea de vânător
de culegător de fructe și scalpuri
sărind din epocă în epocă
din genă în genă
și regăsindu-mă mirat pretutindeni
în tot ce-am fost de-a lungul milioanelor de ani de istorie
adunat la un loc
într-o arhivă a evoluției
digitalizată
inaccesibilă înțelegerii mele
împovărătoare
infiltrându-se insidios
în locurile mele de restriște
în arborele meu genealogic de la Facere
desconspirînd omul cavernelor
canibalul
regele zeu al Egiptului
creștinul din amfiteatrele romane
sfârtecat de leii
gladiatorul nemilos
migratorul sălbatic
maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre
renascentistul îndrăgostit de arte
internautul perplex și extatic
da
forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții
într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente
din mine
care mă înspăimântă
descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur
în măsură să-mi asum viața
n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic
deschis cu mult înainte de naștere…
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Ultimul vis
Un vis cumplit și uimitor
Aseară am avut
Căci m am privit râzând
Cum mor,
Și tare mi a plăcut.
Și tare mi as fi dorit
Să nu mă mai trezesc,
Dar culmea...m am trezit
Și astăzi..nu zâmbesc .
De ar fi să nu mă mai trezesc
În seara asta ,eu aș ști
Că cei pe care îi iubesc
Lipsa nu îmi vor simții..
Adesea mă gândesc că poate,
Eu nu contez pe acest pământ
Plângând ,lăsând capul pe-o parte
Mi aș spune ultimul cuvânt..
stihuri diamantine //4
vântul
unduios nestatornic
atingând dojenind risipind
crengile-nflorite de măr-
îmbrăcând acoperind oblojind
bătătoritul pătrunzătorul
pământ
Ceasul de Har
Din catedra de peste nori
Dumnezeu privește prin catalog
Așteaptă elevii, ei tot întârzie
În lumea mare pertrec ei azi
Ei cer note mari și bunătate
Dar fac absențe și răutate
Nu vor să asculte de bunul profesor
Ascultă doar de pornirile inimilor.
El privește ceasul său de har
Se închide curând poarta mântuiri
Puțin mai amână judecata dreaptă
Pentru toți fii nelegiuirii.
-Am suferit destul să văd
Degradarea creației mele scumpe
Virusul neascultări creează prăpăd
Milioane de suflete pierdute în nepăsare.
-Eu v-am iubit pe toți la fel
De ce ați ales voi altfel ?
Am risipit atâta har pe voi
Și nu ați devenit oameni noi.
-Acum însă, voi veți da socoteală
Pentru fiecare nedreptate de odinioară
Veți primi răsplata întreagă
Risipit ați și ultimul gram de milă
Toată viața mi-ați respins bunătatea divină
Și Ma-ți tratat încă și cu silă.
Grosso modo
forma mea se schimbă în fiecare zi
după cum răsare Soarele
sau cântă păsările
încerc zădarnic să rămân în mine
în omul de-acum
să șterg cu buretele înmuiat în apele Timpului
memoria mea asimptotică
ancestrală
acea de vânător
de culegător de fructe și scalpuri
sărind din epocă în epocă
din genă în genă
și regăsindu-mă mirat pretutindeni
în tot ce-am fost de-a lungul milioanelor de ani de istorie
adunat la un loc
într-o arhivă a evoluției
digitalizată
inaccesibilă înțelegerii mele
împovărătoare
infiltrându-se insidios
în locurile mele de restriște
în arborele meu genealogic de la Facere
desconspirînd omul cavernelor
canibalul
regele zeu al Egiptului
creștinul din amfiteatrele romane
sfârtecat de leii
gladiatorul nemilos
migratorul sălbatic
maiașul înfrățit cu civilizațiile extraterestre
renascentistul îndrăgostit de arte
internautul perplex și extatic
da
forma mea trece prin toate furcile caudine ale minții
într-un joc ocult de abstragere secvențială a realității latente
din mine
care mă înspăimântă
descoperind îngrozit că n-am fost niciodată singur
în măsură să-mi asum viața
n-am făcut decât să mai adaug un capitol în acest fișier cosmic
deschis cu mult înainte de naștere…
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
Другие стихотворения автора
conversații tăcute/3
monologuri la
bifurcația străzilor;
pinteni din aur,
sceptre cu pietre prețioase,
buzdugane din argint
sunt pierdute prin verdele strălucitor
al mătăsii.
timpul
aniversează uitarea,
comemorează sfârșitul
de secol.
nimeni nu-i întristat de
ofilirea crinilor,
cineva
oftează numai
după
stele.
instantaneu 1/5
ușa coliviei deschisă-i
luna
se-nfoaie
prin spinii întunericului
un tril colorat
de sticlete
amintiri /2
sub o mască binevoitoare,
răutatea
se rostogolește prin hățișurile istoriei,
călcând, asemenea buldozerului,
peste făclii și case.
gândul ucigător de oameni-
înfometat,
se cuibărește-n inimă,
întunecând mintea
cu mii de argumente.
cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?
peste tot,
strigăte de groază.
sângele
bărbaților,
femeilor,
copiilor români
nu-nduplecă cruzimea.
in satele:
mihai bravu,
nușfălău
treznea,
ip
doar crucile din lemn mai vorbesc
printre lacrimi.
conversații tăcute/3
monologuri la
bifurcația străzilor;
pinteni din aur,
sceptre cu pietre prețioase,
buzdugane din argint
sunt pierdute prin verdele strălucitor
al mătăsii.
timpul
aniversează uitarea,
comemorează sfârșitul
de secol.
nimeni nu-i întristat de
ofilirea crinilor,
cineva
oftează numai
după
stele.
instantaneu 1/5
ușa coliviei deschisă-i
luna
se-nfoaie
prin spinii întunericului
un tril colorat
de sticlete
amintiri /2
sub o mască binevoitoare,
răutatea
se rostogolește prin hățișurile istoriei,
călcând, asemenea buldozerului,
peste făclii și case.
gândul ucigător de oameni-
înfometat,
se cuibărește-n inimă,
întunecând mintea
cu mii de argumente.
cine să se mai bucure de nașterea Sfintei Fecioare?
peste tot,
strigăte de groază.
sângele
bărbaților,
femeilor,
copiilor români
nu-nduplecă cruzimea.
in satele:
mihai bravu,
nușfălău
treznea,
ip
doar crucile din lemn mai vorbesc
printre lacrimi.