TIIMPUL FUGE !

Floarea de miere mă cheamă,

Dar otrava iute si uscată

Într-un ghimpe mascată

Mă taie ca pe o lamă.

O șoaptă-mi gâdila urechea

Și-mi spunea să nu ma tem,

Căci doar in acest poem

Otrava mi-a găsit perechea.

Vreau să mă ierți pentru ceea ce nu sunt

Să pot pleca cu inima împăcată,

Eu te iert, căci toate le-ai făcut,

Supus de mintea-ți deșartă.

Știu că în zadar au fost,

Oh…visele mele!

Nu putem să-ți spun tot

De frică c-ai fi fugit de ele.

Și fără un cuvânt spus

Ai dispărut din al meu Rai,

Rămâi cu bine, suflet distrus,

Căci gând să oferi iubire n-ai!

plimbare nocturnă

prin bălți cu păcate

oglindă

 nori de suflet

 în culoarea noroiului

 izvoare de gânduri

 fără amintiri

 dimineață de întuneric

 pe umerii vremii

 așteptarea unei lacrimi

 de adio

în tăcerea cuvintelor

 enigmă de viață

 în limba tăcerii

In fața  curajului care m-a părăsit,

In fața antebrațelor mele, a stomacului,

A nopților care, și ele, fac parte din mine, 

Invinși și invingători, nimeni nu le mai știe numele;

Gesturile noastre, amprentate pe căni de cafea, pe hârtii,

Pe hărți, pe pixuri, pe haine, pe ramele ferestrelor , pe scoici,

Adunate și apoi aruncate în mare. Nimic nu se oprește,

Anotimpul nu se oprește  ca să dea răgaz cailor care mor,

Târându-și oasele crepusculare  pe potecile – nguste,

Cărând, cărând, cărând, jumătăți enorme de munte.

Jumătăți énorme de inimi, jumătăți énorme de singurătăți.

In câmp, cineva îl ucide iarași  și iarăși pe Lorca,  

Și  luna.  Dar cui îi pasă? Invingători și învinși,  

Nimeni nu le mai știe numele,

Viața merge mai departe -  ce clișeu :) -   Si cât de adevărat,

Ne refuza aceasta realitate ultimă,  

Statuile însângerate de pe podul Charles.

Există undeva acolo, dincolo de capitulare,

O dimensiune tragică a apusului.

Doamne ce-ai făcut cu noi

Tu ne-ai adus desculți și goi

Pe-acest pămînt ce este sfint,

Sa creștem sa ne înmulțim

Sa ne iubim și să trăim.

De toate Doamne tu ne-ai dat

Și trup și minte neîncetat

Iar noi cei goi in suflet cu nevoi

Cei goi de dragoste in noi

Am uitat să-ți mulțumim

Pentru viața ce-o trăim.

Ce-a mai rămas de valoare în lume?

Dacă valoare au,minciuna,hoția și crima?

Toate au înflorit ca într-o oază 

Când conștiința-i bolnavă

Din cercuri înalte și mai departe

Se fură, se minte.

Și-zace în mizerii o țară

Fără școli și spitale

Nu ai nici o șansă și mori.

Copii părăsiți ,păcatele cad pe bunici.

În ziua ce vine ,pe cer nu văd ,nici o stea

Pentru sărmana țara mea.

ș

Sunt un fir târziu de floare 

Bucuroasă de culoare

Albă, galbenă și creață

Zilei de toamnă îi dau viață...

Toate florile-n grădină

Au pierit stinse de brumă,

Și-i  așa multă tristețe 

Când pământul stă să înghețe.

Ce mic î-mi pare pământul ...

Din răsărit până in vest ,

Doar îl cutreeri cu gândul .

Din văzduh îi văd apa și munții ,

Păduri întinse si câmpii mănoase ,

Enorme orașe și sate .

Omul e stăpân peste toate ...

Cu mintea îl duce ... și poate ,

Vrea în univers să înoate ..

Pământul pore prea mic ,

Cu arme nimicitoare 

Această minune va dispare ? .

Cu mulți  ani în urmă să fie două-trei sute de ani

prin părțile noastre ,una din îndeletnicirile oamenilor

era creșterea animalilor ,mai ales cea a oilor .Cine nu

a crescut  oi nu știe cât sunt ele de docile și de pe urma

lor ,omul  , folosea tot : din lână își făcea haine și zestre

laptele și brânza , carnea era hrana lor de toate zilele .

Creșterea oilor era meseria celor harnici ,îndrăzneți ,cutezători .

Nu este o muncă ușoară ,să fii mereu departe de casă ,

de familie .Din primăvară până toamna târziu ,erau pe drum .

          Trashumanța  de prin Ardeal , Oltenia ,a ajuns  și prin

părțile noastre pe malul Prutului În  satul acela vechi ,era o fată

orfană ,care nu avea nici un rost.Au cunoscut-o ciobanii și au

făcut-o părtașă la paza oilor pe timp de vară .Această întânlire

i-a hotărât destinul .Era fericită ,avea un rost ,oile o iubeau .

Câ era fericită  Că era fericită o descoperă ,cei care o descoperă

cântând  la fluier .Până și oile se opreau să asculte doinele ,baladele

și dorurile  fetei singuratice .Povestea  spune că ciobănița Ileana

în zilele călduroase  se oprea la umbra  sălciilor de pe malul Prutului ,

și cântecul ei răsuna în toată valea .În toamnă turmele s-au retras la

iernat ,cu promisiunea  că se intorc la primăvaă .Povestea se repetă

,Ileana  ia turma în primire și-îș urmează destinul !,,,Pe malul stâng

al Prutului  era un tânăr Basarabean ce-ș pășrea  oile lui o turnă  mică .

          Încă din vara  trecută fusese fermecat de melodiile  ce îi 

mângâiau singurătatea .Începuse iar  să răsune valea de cântec .

Vasile  era curios  să vadă cine cântă ,se apropie  încet de mal și vede

cine era fluierașl .Cu picioarele în apa limpede o fată se răcorea și oile

în jurul  ei, se adăpau .S-a făcut nevăzut  în stufăriș ,meditând la ce văzuse!.

Până la urmă Ileana  și Vasile  s-au  văzut și au descoperit  că deși îi desparte un

hotar  de țară  ei  vorbesc aceiasi  limbă -limba  moldovenească -

          In toamnă  când  turmele  s-au retras  la iernat , Vasile  a trecut  Prutul

cu mica  lui turmă  de oi ,a luat-o pe Ileana de mână ,și au făcut casă nouă

și au avut  urmași  și urmașii lor alți  din generație în  generație  pănă  a ajuns la

mine .ILEANA   și VASILE  ALEXA  sunt strămoșii  mei  și ssunt mândră  că le

cunosc  povestea  și că  mai  trăiesc  cu tot neamul  ALEXA

Curată nebunie

Arzândă  flacără-n  văpăi

Pe-o  inimă pustie .

Aprinsă  patimă  de vis!...

Pe-o  coardă de vioară

Făclie  fără de alrar

Ce așteaptă în zadar!...

DACĂ  DESTINUL 

MĂ  CHEAMĂ

FĂRĂ  SĂ  MĂ  ÎNTREBE:

-EȘTI  GATA ?

POT  EU  FACE  GREVĂ ?...

ȘI  LAS  CHEMAREA  FĂRĂ  RĂSPUNS ?.

ȘTIU  ,DEJA  SOARTA-I  HĂRĂZITĂ  ,

DE  ACOLO ,DE  SUS .

SE  POATE  NEGOCIA  CEVA?

CUM  ALTFEL , TOATE  SE POT?

UN  RĂSPUNS  ...NIMENI

NU-MI  POATE  DA !

DOAR ,POT  AȘTEPTA...