ALUNECUȘ

Sunt o trestioară frântă 

De vântul hoinar,

Încerc să mă prefac fluier

Să mai cânt măcar.

Sunt 0 frunză de arțar 

Frunză argintie 

Soarta să-mi aducă în dar 

Rimă  în poezie.

Sunt un crin bătut de brumă 

Lipsit de parfum

Socotesc că până-n toamnă 

Pot să mă adun.

Sunt,și -am fost o visătoare

Inventând povești

Într-o lume fermecată 

Cu figuri grotești.

Colega mea de grădiniță

Frumoasă, dulce cu codițe

Ne-an întânlit pe drumul vieții,

Te admiram,eu băiat și tu fetiță.

Tu zvăpăiată și activă,eu un rezervat,

Vorbeai câte în lună și în stele

Eu cu drag te-am ascultat

Pe o bancă într-un parc.

Ne plimbam ținându-ne de mână

Serveam prăjituri ori înghețată

Tu erai o surioară ,eu un frățior

Dar nu vorbeam despre viitor.

Mă gândeam ades la tine,

Să te văd îmi era dor

Vorbele de duh și pline de humor

Ne făcea să râdem amândoi în cor.

Cât a ținut prietenia noastră?

N-ai bănuit nimic?

Până într-o zi când ,nu ne-am întânlit

Și mi-am simțit sufletul rănit ...

Te-am întânlit pe stradă

Te-am strâns în brațe fericit

Ce ne lega de atâta vreme ,ce era?

Era doar iubirea ,iubirea ne lega!...

         Ce greu a fost pentru tatăl meu, că nu mai putea să ne 

hrănească.Era anul foametei, în urma căruia oamenii mureau 

căzând din copaci unde se încumetau să urce să culeagă fructele încă 

necoapte din acea primăvară. Noi, copii nu prea înțelegeam ce se petrece, 

dar dragi noștri părinți au trăit zile de groază.S au sfătuit ce să mai vândă

pentru un ciur de mălai, pentru câțiva pumni de grâu.Mai rămăsese zestra 

mamei, toată făcută de mâna ei și o păstra pentru fete. Cele mai frumoase 

prosoape cu cusături naționale, fețe de masă cu dantelă, cuverturi, covoare 

de perete.Primăvara le scotea la aerisit și le strângea cu grijă pentru ...fete

       În primăvara lui 1946, de sf Paște , mama nu a mai avt ce vinde, să ne 

facă rochițe noi, așa cum era obiceiul, a deschis lada și a ales cele mai frumoase 

prosoape, și cum era foarte pricepută, noi fetele am avut cele mai frumoase 

rochițele.Sfârșitul toamnei și începutul lui 1947, a fost cumplit pentru părinți,

dar noi copii nu prea am simțit. Mama nu s-a văitat, nu am văzut-o plângând.

      Ea căuta să pună ceva pe masă, era inventivă. Ne făcea terci din mălai,

tata se scula dimineață, făcea focul și pe plită ne prăjea felioare de mămăligă,

le freca cu usturoi să aivă gust. Mama, torcea și împletea numai pe alimente 

mâncare.Dacă câștiga un castron de grâu, se ducea la nenea Necula că avea 

râșniță făcea bulgur, din pod lua foi de viță la uscat,le opărea și făcea sarmale 

ce bune erau. Cu puțin mălai fermentat făcea o fertură numită -covașă-și seara 

nu ne culcam flămânzi. Într-o zi venind de la școală, mama zâmbind ne spune

        Azi avem ceva nou la masă, am auzit-o la vecini un fel de saramură, dar 

fără pește că-i înghețată balta:se fierbe apă cu sare ,cu un ardei uscat,sau mai 

puțin să nu fie ptea iute, se pune o crenguță de cimbru un pic de ulei și seamănă 

cu o saramură adevărată.

                                     -Va continua-                                         

Iubirea, lasă în urmă arome, ce unește,

Pământul, locul în care trăim înflorește,

Durerea, de curge cu lacrimi,ne frământă,

Cu răul venit de nicăieri, ne luăm la trântă.

Iubirea, pentru familie și  țară

E sacrificiul voluntar, din scurta viață,

Ea arde în suflet, ca zilele toride de vară,

Deși o vrem trainică, nu firavă ca ața.

Iubirea trăită, vibrează și lasă urme adânci

In inimă, rămâne un ecou, ce nu te fase să plângi

Iubirea, oricare ar fi ea, deschide uși și lăcate,

Iubirea, nu se uită, nici dincolo  de moarte !!!!

Deși sunteți suratele aceluis an, tu Decembrie ești cea mai bagată 

in evenimente.Începând din prima zi, ești în mare sărbătoare, 

amintind tuturor cum ne-am câștigat libertatea.Apoi vine Sf Nicolaie 

amintindu-ne că suntem creștini și putem fi mai buni. Apoi ne creezi 

emoții întrebându-ne: ne aduci zăpadă? vei fi capricioasă? geroasă?

calmă? Nici o lună nu-i ca tine de agitată cu multe sărbători, cu cadouri, 

cu Moș Crăciun, cu diferite festivități și târguri 

    Decembrie, orele zilelor tale au tot scăzut, mai ai puțin și pe 22, 

îți furi orele înapoi.Trebuie să mai amintesc că le dai sătenilor de muncă 

și bucurie totodată de Sf Ignat, se întind mese mari cu pomana porcului.

Tot tu Decembrie, închei un an cu socoteli ,cu statistici cu emoții Pe lângă 

toate astea noi oamenii te iubim, vom auzi colinde, urări, felicitări în toate 

colțurile țării, prilej de bucurii și speranțe, că anul care vinesă ne aducă 

pace și măcar să avem ce pune pe masă.

Decembrie 2025 rămâi în urmă și în amintiri!

Ciudate gânduri mă cuprind uneori,

Noaptea mă ține treaz, până în zori,

De mă așteptai, voiam să merg cu tine

Nu-s doar visuri, uneori, ci gânduri fine...

Un gând îndrăzneț și o vagă speranță,

Dincolo de lume în neantul nedescoperit,

Poate găsim o nouă viață, pură cutezanță

Ce omului pe Terra îi este strict oprit.

Călător prin Galaxie.....marele ideal

Să rămâi în putere, tânăr măcar o sută de ani,

Să fii imun la boli și bătrânețe 

Să nu știi ce-s acele războaie,ură și nevoia de bani 

Tu, frumoasă floare de mai.

Cu-n zâmbet scos ca din rai.

Lasă-ți pletele să curgă,

Pe umerii tăi s-ajungă.

Ochii tăi cei cafenii,

Îmi dau fiori inimii.

Și cu tenul măsliniu,

N-apuc mâine să mai fiu.

Și ai păr ca abanosul,

Oi fi oare norocosul?

Și parfumul tău floral,

Lasă-n mine-un puls vital.

Și te-am prăpădit în vânt

Și căzut-am la pământ.

Tu zburai peste mormânt,

Eu de dor eram flămând!

Ai fost o floare de mai,

Topită-n aburii de ceai.

Și îți simt mirosul tare,

Tu, vis… doar asemănare.

De tu ești dragostea

Și ești,

Cu siguranță îți pot spune...

Iar pentru cei ce vor să știe cine-s eu,

Îti spun doar ție s-audă toată lumea,

Glumesc știi vorba asta,

Sunt portavocea sau glasul îngerilor noștri sau mai degrabă doar ai tăi!

Nu-i Dumnezeu si El acolo,

Cel care mi te-a scos in cale?

Nu eu sunt un pribeag căzut în ale tale brațe,

Sau poate tu cea care-mi cade-n față

Să o salvez de negrele tristeți?

Și cei iubirea de nu-i însuși Dumnezeu,

Când vrea să ne vorbească infinit?

Nu ești tu însăși nemurirea?

Nu-s eu iubitul tău ce-l ține de mână pe Hristos?

Nu suntem noi acei captivi ai libertății noastre?

Crezi tu că a murit iubirea sau că e mort El însuși Dumnezeu

Când îl rugăm să ne ajute,

Să evadam în infinitul Său?

Curaj iubito a sosit și ceasul nostru,

Al meu,al tău și-acolo e același Dumnezeu!

(30 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Te las să pleci, dar nu mă sting,

În suflet flacăra o sting,

Dar doar puțin, cât să nu doară,

Cât să rămân pe-a mea cărare.

Te las, dar nu mă dau bătut,

În pieptul meu e-un vis tăcut,

Ce crește-n nopți cu lună plină,

Și nu se frânge, nu suspină.

Te las, dar lupt, căci știu prea bine,

Că orice-i scris va fi cu mine.

Și dacă-i drum, și dacă-i dor,

Eu merg pe el fără fior.

Te las, dar nu renunț nicicând,

Căci soarele răsare blând,

Și-n fiecare răsuflare,

Îmi regăsesc a mea chemare.

    Şi totuşi, în mine, 
    a murit ceva...
    Ceva asemănător cu un fluture 
    care nu va mai zbura niciodată...
    
    Pe nici o rază de soare...

            Sub o salcie bătrână și uscată

            Mă așez ușor de-ndată

            Nu e frig , dar bate vântul

            Nu sunt trist , dar îmi fuge gândul

            La un peisaj de toamnă

            Pictat cu măiestrie de o doamnă

            Și privesc unde-mi fug ochii

            La brazii ca niște rochii 

            La cerul aproape înnorat 

            Doar o rază de soare a dat 

            Chipul meu l-a luminat 

            Chipul meu l-a bucurat 

            Frunzele așternute pe pământ

            Ca un simplu așternut

            Dar nu e simplu, e complicat 

            E ca un tablou 

            Cu răbdare pictat 

            În culorile toamnei ilustrat

            Un tablou de toamnă 

            De un pictor pentru care arta 

            Totul înseamnă 

            A pus pensula în paletă

            A creat arta completă 

            O operă discretă 

           Mai întâi a pictat frunzele

           Roșii ca buzele

           Portocalii ca focul 

           Galbene ca norocul

           Maronii ca pământul

           Verzi ca veșmântul

           Apoi a pictat copacii

           Trunchiul mare și bătrân

           Cu maro ca ursul brun

           Coroana lor maiestuoasă 

           Nu verde , a pictat-o 

           Că frunzele singură au lăsat-o 

           În sfârșit pictă fundalul

           Cerul albastru ca cerneala

           Norii albi ca îndrăzneala

           Raza gălbuie ca gălbeneala 

           Vântul nu l-a mai pictat 

           Că greu era de ilustrat

           Iar apoi privi tabloul

           Apoi și-a scris numele cu stiloul

           Și-a zămbit ușor 

           Privind peisajul multicolor

           Nu era un el , era o doamnă 

           Ce- a pictat tablou de toamnă

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.