✨ Să vii

Alerg dupa dorinta, si zbor ingindurat,
plecat sa fiu ca raza, desi neasteptat.
Sa las ades in suflet, speranta so ador,
sa fie ea umpluta, de noi, dar nu de dor.

Sa fie doar un vis, dar n-o sa las uitarii,
spre marea mea rusine, acele amintirii.
Ce rost mai are ziua, de ieri si care-i clipa,
cind umbra-i colorata, plecata este diva.

Cit as vrea sa ma trezec ling-o floare-aleasa
Sa fiu  singurul ce-n vis, nu vrea alta astra,
Sa nu-mi pot lua privirea, ca in orice seara
Sa fiu eu si nu un altul, ling-a mea craiasa.

Ca in fiecare zi , sa aud eu glasul
Dar sa pot sa te admir pin a face pasul,
Sa te pot imbratisa, pina se-asterne patul
Iar trezindu-ma , s-astept sa revina ceasul.

Pt tn ...

Noi suntem din europa

Insa ea e foarte mare

Iari Moldova-i punct pe harta

Dar si satul, cite biotopuri are!?

Sa ne mai gindim un pic

Botopul este mic?

Cum sa, nu, e foarte mare

O multime de factori are

Geologici, geoagrafici

Fizici, chimici , si organici

Vulpea- cu biocenoza ei

Pestele in riul sau

Pestera-i cu lilieci

Vulturul in zbor mereu

Eu produc dar si consum

Tertiac consumator sunt

Si  mai sunt consumatori

Secundari , primari, producatori

Frika-mi e doar de-un nimic

De un descompuator  mic

Biomasa- e frumoasa

Productivitatea-i deasa

Cind pe umeri sede capul

Si pastreaza biotopul.

Da aş spune, şi n-aş vrea, să-mi opresc privirea.
În divina ei splendoare, să ador culoarea.
Amintindu-mi deseori, care a fost lumina,
Şi doar gîndul ce-a rămas, îmi rupe amintirea.

Sa rasara-n calea vietii numai zimbete si flori,

Sa ai parte de iubire, de un soare fara nori .

Stelele sa-ti lumineze, doar cu caldele urari

Sa urmezi o cale dreapta, si sa nu dai inapoi.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

Ploaia cade rece, rece,

Pe pământul încă adormit,

Un fior rece se strecoară,

Pe sufletul meu obosit.

Vântul bate cu putere,

Frunzele uscate le smulge,

Le duce departe, departe,

Ca un vis ce se rupe.

Soarele se ascunde după nori,

Lumina lui slabă abia se strecoară,

O zi tristă, o zi rece,

O zi de primăvară amară.

Dar ploaia e necesară,

Să ude pământul uscat,

Să dea viață florilor,

Să aducă verdele înapoi.

Chiar și în această zi rece,

Speranța încă înflorește,

Știu că soarele va reveni,

Și primăvara va fi din nou frumoasă.

De vrei tu lumea s-o cunoști

Întreabă vântul,

El este cel ce poartă vești

Culese de pe-ntreg pământul

De vrei să urci și să cobori

Atent să fii la treaptă,

Iar când poteca rătăcești

Nu dispera și luptă

De vrei să te cunoască omul

Nu te ascunde,

Aruncă masca, arată-ți chipul

Ca nu cumva să te confunde

De vrei s-atingi luna cu mâna

Te suie sus pe nor,

Și spune-i ei ce te frământă

Și cere-i sfat și ajutor

De vrei cuiva să-i ceri iertare

Nu amâna că timpul trece,

Și vei purta mereu povara

Celor ce-au trebuit să plece

De vrei în adevăr tu să trăiești

Uită minciuna,

Fii înțelept în tot ce zici

Evită bezna și caută lumina

De vrei să fii iubit de semeni

Iubire dăruiește,

Și sigur vei fi răsplătit

De Cel de Sus ce ne iubește

De vrei, nu vrei, îmbătrânești

Ca-așa-i lumea lăsată,

Și anii trec nu se opresc

Și tot mai des repeți..a fost odată!

Aș pleca în depărtări și poate,
Să găsesc acel răspuns
Ades prin suflet îmi străbate,
De săgeți mă simt străpuns.

Începe să mi se taie suflarea,
Nu pot să rostesc un cuvânt,
Că nimic nu schimbă starea,
Ce-o trăiesc în fiecare gând.

Ce am în suflet știu doar eu,
Că pot să trec și peste tot
Sau poate că așa-i și mereu
Să las totul fără de zgomot

Să privesc spre tine în viitor,
Căci nu știu ce va fi în carte,
Ce-aștept să fie folositor
Sclipirea o să o văd departe.

În umbra durerii,pasu-i greu
Simt cum parcă am pierdut
Să-mi trăiesc gândul meu
Sperând la orice bun început...

Noaptea, apare la geam

arunca fulgere-n Satan

cerul plange prin vai

scurma urme-n noroi

arde focu-n ploi

formeaza tornade si sloi

ma stinge

cu caterul ma frige

din înaltul cerului lumea pare un mușuroi de furnici

o desfășurare haotică de linii strălucitoare

de corpuri

de ființe minuscule cu capete mari și picioare nefiresc de subțiri

aflați într-o mișcare brauniană

efectul de paralaxă restrânge spaţiul la un punct chirurgical

în jurul căruia se aliniază tot Universul

imaginarul se suprapune insidios peste realul concret

într-o desfășurare de planuri perpendiculare multiple

și devine credibil

percepția lumii diferă de la omul înrobit de Pământ

la omul de pe schela fragilă a gândului

(în absența unor elemente de comparație)

 amândouă  reprezentări sunt la fel de plauzibile

de sus tumultul vieții îți apare ca un vortex polar

femeia

în general

ca o curbă

dragostea ca o tangentă la cerc

omul de jos amestecă mortarul în malaxorul ruginit al timpului

și-l ridică cu un scripete spre celălalt

niciun moment al prezentului nu seamănă unul cu altul

fațada realității e ca un mozaic bizantin dintr-o catedrală medievală

omul de pe schelă drișcuiește tinciul încă moale a zilei

peste plasa înșelătoare de gânduri

la știrile de seară se anunță că un om fără identitate terestră

căzuse în gol de la etajul o mie

dispărând în prăpăstiile nopții…

Prima mea poezie,

Care sper să mă învie

Din mintea mea sumbră,

Care nu dă să pătrundă

În exteriorul ei.

An de an, tot sper,

An de an, disper

Să tot scap de aici,

Unde am doar mici,

Mici-mari speranțe.

Speranțe la viitor,

Speranțe la un dor

De ce nu am cum,

De ce nu voi avea

Vreodată.

Pentru ca sunt tot aici,

Unde acum nu am nici

Nimic altceva,

Decat prima, ea,

Poezie a mea.