Refugiu fara margini
Sub streșini pline de tăceri adânci,
Se-ntinde timpul ca o rană vie,
Iar umbrele, la colțuri, strâng și plâng,
Lăsându-și dorul sub amurg să fie.
Podelele suspină-ncet sub pas,
Dar nu sub mânia ce-mi cunoștea paftaua,
Acum tăcerea îmi zâmbește-n ceas,
De parcă timpul și-a uitat otrava.
Pereții goi, ce ieri urlau la mine,
Stau astăzi blânzi, uitând al lor ecou,
Dar pacea lor, ciudat, mă ține-n vine,
Mă sfarmă-n brațul unui nou cavou.
În patul strâns, cu pături moi, de lână,
Mă-ngrop pe jumătate în senin,
Dar mi-e străină blânda lui fântână,
Căci pacea-i lacomă și doare lin.
Din ceruri reci, un vânt abia s-abate,
Dar nu mai duce biciul în cărare.
Eu strâng în mine zgomotul din toate
Și îmi închipui că am vreo scăpare.
Mă simt un pribeag într-o lume tăcută,
Sub ziduri care n-au cum să lovească,
Și totuși teama-mi, crudă și tăcută,
Mă-nvăluie-ntr-o umbră pământească.
Iar liniștea… ea cântă precum ploaia
Dar fără zgomot, fără-amarul verii,
Și-mi simt în tâmple o sfârșeală joasă,
Căci liniștea mă prinde-n plasa-i grea.
E primul loc ce-mi este-al meu cu totul,
Și totuși frica-n mine se răscoală,
Aș da tăcerea pentru biciul familiar.
Ce beznă-i pacea-n propria mea oală..
