Tristețea mea

Pe sub pat, în nopți fără veghe,

Se târăște un umbrar de grele leghe.

L-am urât în copilărie, cu suflet curat,

Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”

L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,

Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.

Îi uram, îi blestemam în tăcere,

Nu știam că monștrii încep cu durere.

M-am schimbat încet, dar ireversibil,

Fără să văd cum devin imposibil.

Inima mea, cândva un altar,

E-acum doar un pustiu funerar.

Am devenit eu fiara pe care o urăsc,

Un prădător care visele pândesc.

Răni adânci am purtat ca pe steag,

Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.

Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,

Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.

Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,

Mă vedeam reflectată – un demon arzând.

Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,

S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.

Și acum, eu sunt umbra care pândește,

Sunt spaima copilului care greșește.

Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,

Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.

Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,

Un paradox viu ce încă spera.

Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez

E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.

Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,

Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.

cerul s-a spart,

soarele a explodat.

luna s-a ascuns,

pierduta s-a dus.

izolati acum ei stau,

macar de mai vorbeau..

lumi diferite au ales,

de ce? este de neinteles..

iubirea ce o detineau,

cu ea lumea implineau.

separarea celor doi,

inceput de razboi.

Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...

Sunt atât de distrusă
încât nu-mi pot privi chipul, odată blând,
în oglindă.
Ochii-mi sunt roșii,
pupilele dilatate,
cearcanele umflate —
unde am ajuns oare?

„Nu ești singură, suntem aici.”
Da, e adevărat,
dar cine-i va lua locul?
Cine mă va ține strâns în brațe,
cine-mi va mângâia părul, tandru,
cine-mi va săruta fruntea cu propriile-mi lacrimi?
Nimeni nu înțelege,
și nu o va face niciodată.

Singură, copleșită, inumană,
cu gândul la tine.
La noi.
Cum voi putea trece peste,
când orice lucru
îmi aduce aminte de tine,
de noi?

Banca din spatele mall-ului,
pe care-amândoi o încălzeam
cu sufletele noastre calde.
Jocul nostru video preferat
pe care încă nu l-am terminat.
Autobuzul mic și înghesuit
în care adormeam într-o secundă.

Umerii tăi, pe care-mi lăsam mereu capul să cadă.
Mâinile tale reci, pe care le strângeam și când se încălzeau.
Ochii tăi căprui, în care mă pierdeam ușor,
ca luna printre stele.
Tu, cel de care m-am îndrăgostit.
De ce?
De ce-ai dispărut?

E banal. Vorbesc singură. Am înnebunit.
Am devenit o păpușă stricată,
care odată era apreciată,
dar acum e aruncată la gunoi,
nemaifiind importantă.

Tu ai aruncat acea păpușă.

Dar acea păpușă s-a atașat de tine.
Nu contează că ai aruncat-o.
Pentru ea, ai însemnat totul,
ai fost viața ei.
Și de aceea,
la fel cum spiritele morților
îi protejează pe cei dragi,
așa va face și păpușa —
te va veghea,
te va proteja,
va fi acolo să-ți șteargă lacrimile
și să te readucă la viață

chiar dacă tu nu îți doresti asta.

Mi ai spus să mă gândesc la tine

ca la o experiență frumoasă

care nu a durat mult.

Îmi spui că ai fost doar un scurt capitol în viața mea,

dar, dacă eu vreau să fii întreaga carte?

aberez.

Cuvinte, sentimente am....

..dar îmi e greu să te mai scriu

..poezii cu și despre tine

Când în suflet mi-i pustiu

Când știu c-ai uitat de mine.

Gândul îmi e chinuit

Îndeamnă mâna să scrie,

Așez litere cu iz de graffit

Despre tine. o amintire.

Mă-ntreb..

...ce rost mai are oare?.

Să scriu poeme pentru tine

Când rima atât de tare doare

De dorul care zace-n mine..

Amar

Și acru e gustul înfrângerii

Când nu am luptat suficient

Și aripa durerii m-a învăluit

Ca un giulgiu de mătase, peste rănile deschise

Mi-e frig

Și mi-e foame

Nu pot scăpa din pânza de păianjen

Pe care deznădejdea a țesut-o

Perfid

Iar noaptea va aduce iar amintiri dureroase

Nu am știut cum să te mint

Și am pierdut

Mi-e gura uscată, iar lacrimile au uitat să se prelingă

Pe obrazul împietrit de teamă

Căci sufletul doare mai tare ca o tăietură de cuțit

Bună ziua! 

Sunt ignorată 

Dispare zâmbetul,

de pe față.

La revedere.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 15.11.2024

A încetat existența soarelui

Dar eu am zâmbit.

nu m-am uitat la trădarea

soarelui, și a lunii.

Care de parcă m-ar spânzura 

în fața 

tuturor 

Dușmanilor mei!

Păcat, e rău 

Să scrii așa cuvinte rele și proaste 

Pe foaia neagră.

Nu are nici un sens 

Nu se va vedea nimic.

M-au istovit aceștea doi,

Luna și soarele.

Mi-au luat aerul

și cerul albastru,

de sub cap!

Trădarea asta nu se iartă.

Nu vă doresc nici un rău,

Mai departe fiți voi cei,

Unul

luna ce aduce lumina noaptea,

Iar altul

soarele ce luminează ziua.

Aer dați-mi aer!

Eu vreau sa mă respir.

Încă o zi și o minută vreau ,

De trădarea celor doi vreau 

Cât mai repede să uit.

Autor Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 13.11.2024

E noapte.

Eu ascult liniștea totală, 

Din odaia mea, spre fereastră,

Simt că îmi este cald,

Și deschid puțin fereastra, 

Aud fiecare răsuflare, 

Și aerul cum îl înghit, 

Diferite gânduri sentimente, 

Mă atrag la noaptea asta, 

Ceasurile se topesc, 

 În liniștea totală din casa mea,

Aud șoaptele mele spuse în gând, 

La care nu am curaj, să le spun mai tare. 

Pleoapele mi se închid, 

Sunt în stare de parcă vreau să adorm, 

Dar nu pot să fac asta,

încontinuu vreau să privesc noaptea,

Noaptea asta nu-i ca altele,

E  deosebit liniștită și mare, 

Lungă și frumoasă, 

Stelele deosebit să luminează. 

Peste o vreme vine și primul răsărit,

Și adorm tristă, uitând de noaptea asta.

Autoare Alina Zamurca

Poezia compusă pe 30.10.2024 

Și iarăși mă întorc la prima mea poezie,

pe care o citesc de mii de ori,

că-mi place,e frumoasă,

bine scrisă, găsesc un alt sens,o nouă temă,

citind-o  din nou și iarăși.

Mintea, gândul și cuvintele, 

îmi erau altele, pentru că totuși prima poezie.

acum,singur că s-a schimbat ceva în poeziile mele,

au devenit mai altele, le compun puțin în alt mod.

dar totuși,din cele preferate îmi rămâne,

prima mea poezie.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am compus-o pe 18.10.2024

Plec în spre seară la cimitir,

Să stau de vorbă 

Cu scumpii ai mei bunici 

Măcar un picuț.

Nu am nevoie de mai multe, 

Doar să mă asculte ce doresc eu să le spun.

Lacrimile îmi curg deodată, 

Când mă îndrept spre mormântul lor, 

Și mi este foarte jale că nu mai sunt ei cu noi,

Când mă scufund în amintiri, 

Le povestesc lor despre tot, 

Cum ne jucam noi împreună 

și cum ei iubeau,

Și tot rar, în visuri îmi apar ei, 

Și acolo tot nu reușesc tot eu să le spun ce doresc.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024

În neagra oglindă,

O privesc pe frica mea.

Încet încep să-i vorbesc,

Dar ea se îndepărtează de mine,

Eu tac și nu zic nimic,

Mă supăr și eu ca răspuns.

Nu-mi place să privesc în ochi,

Pe frica mea ce o am în suflet.

Mă gândesc des,foarte rar 

Dar nu pot să fac nimic,

Obser doar ceia ce simt de fiecare dată,

Și frica din spatele meu o aud.

Încet, încet când uit de ea,

Iarăși ea vine la mine 

În ospeție.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia pe 16.10.2024.