Omul fără inimă

i-am zis Cris

de cum am văzut-o

aș fi putut să-i spun altfel

dar mie mi-a plăcut numele acesta de alint

ca o respirație dumnezeiască de înger

simțeam otrava dulce a dragostei

invadându-mi liniștea dimineții

cu milioane de fluturi

eram doar eu și Soarele

unul mai îndrăgostit decât celălalt

tocmai ne dezbrăcaserăm de straiele îndoliate

ale nopții

așteptând să te deschizi în culoarea fierbinte

a sângelui

să-ți scuturi roua rece a zorilor de pe inimă

să-ți aranjezi petalele răvășite în fața zilei

așa cum ar face o femeie îndrăgostită

nimic nu-i mai frumos decât să privești o floare

trezindu-se

privind cu ochi tulburați de uimire cerul

nefericită însă e dimineața în care descalecă moartea

nefericită-i și Cris

care izbucnește în lacrimi

iar eu te cuprind în brațe

iubito

ești atât de minunată în nesomnul meu metafizic

încât ai omorât visul…

Un copil plânge
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
o bombă sfârtecă un corp
la televizor
schimbă canalul
îmi spune mintea
și eu îl schimb
doi îndrăgostiți sunt fericiți
la televizor
într-un film alb-negru
schimbă canalul
îmi spune mintea
este o greșeală
fericirea a plecat
și eu îl schimb
micul copil
încă plânge
la televizor

Чтобы не плакать, я смеялась,

В лице ни капельки души.

Ведь если б я не притворялась,

Все в миг бы стали мне чужи.

Им не хватило бы платков,

Чтоб мои слезы удержать.

И не нашли бы они слов

О том, что важно мне желать.

Они не стали бы терпеть,

Ходить по колкому стеклу.

В конце концов начнут жалеть,

Что провалились в эту мглу.

Я им поэтому шутила,

Лишь бы улыбка оставалась.

Лишь бы не знали, как все было.

Чтобы не плакать, я смеялась

Чтобы не создавать лишних проблем

Просто игриво улыбалась

Делала вид что все у меня ок.

Medicului Bacalbaşa

este indiferent la proverbul: bate şaua să priceapă calul

La el nu merge cu zicala,

Nici chiar de-l biciui cu cravaşa,

În cap i-s toate alandala,

De aia-i zice: Ba cal-ba şa.

Medicului Bacalbaşa

Ba cal ba şa ….

E numele ce l-a purtat,

Şi-i potrivit în breasla sa,

Căci mulţi colegi l-a-ncălecat.

Unui indecis

Supărarea când îmi vine,

Rup cămaşa de pe mine.

Când sunt vesel şi vioi,

Cos cămaşa înapoi.

Unui prost

Fiind foarte supărat,

Pleacă să îşi afle rostul,

Şi a fost solicitat,

De un sat ce-și cată prostul.

Soţul – de 1 Aprilie

Am gândit s-o păcălesc,

Şi m-am dat de ortul popii,

Ea, c-un zâmbet diavolesc,

A şi sunat pe cioclii.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate  - Petrov

Râdea Băsescu ca măgarul,

Dar s-a umplut de bube precum Iov,

Când presa-i tipări dosarul,

De când turna sub numele Petrov.

Președintelui Băsescu – turnător la securitate – Petrov

A condamnat în plen securitatea,

Al nostru brav conducător,

Dar s-a aflat târziu realitatea,

Petrov era chiar angajatul lor.

Unuia din Limanu

Fiind tont şi fără-un ban,

L-am prins astăzi cu arcanu,

Să-l aducem la liman,

Însă a ales …Limanu.

Succes în viaţă

Ambiţioasă a fost mereu în viaţă,

Şi-a căutat succes, avere a avea,

Dar nu prin studiu ori povaţă,

Ci c-un uşor morav ce-l practica.

Patroană  

Patroană eşti, cu firmă de medicamente,

Ne-ai spus-o răspicat din gură,

Dar straniu e, că realmente

Vinzi aspirina săracului doar pe centură.

Ieri te-am citit pe tine,azi l-am citit pe Blaga..

Cum e sa ai aripi uriașe,CTP?

Și eu iubesc cuvântul,dar aripile mele sunt mici..

Și tristețea mă inunda...

Uneori,poate,poezia mă apropie de astre.

As putea să trăiesc liniștită în anonimatul meu-reusesc uneori,

Dar acum,când noaptea se lasă,pacea mea se cufundă,

Vreau sa pot zbura și eu spre înalt,

Nu vreau lauri,doar puterea de a face din cuvânt diamant.

Și eu iubesc cuvintele simple,

,,Umbra lumii îmi trece peste inimă.",

Am obosit,aripile mele sunt prea mici,

Dar acum scriu cu sufletul,

Poate el le va da putina putere..

Te rog,destinule,lasă-mă să strălucesc o clipa

Iubesc cuvântul,beau din pocalul pasiunii cu sete.

Te rog,destinule,o singura dată dă-mi aripi uriașe,

Apropie-ma de idolii mei.

Nu-ți cer frumusețe,bogăție,putere,

O clipă de strălucire,aceasta mi-e singura vrere..

m-am trezit în dimineața aceasta confuz

nu eram nici om pe de-a-ntregul

nici spirit

dar puteam să merg

să deschid fereastra

să primesc ziua înăuntru-mi

printre ruinile sufletului

să-mi calc cu tălpile goale pe inimă

sub privirile tale încremenite

Doamne

exclami

și te văd adunându-mi resturile

fragmente din care încă mai picura sânge

 „cum ai putut face asta?”

mă-ntrebi

iar eu îți răspund că n-am făcut nimic

că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii

sfârtecat de monștri

tu plecasei de cu seară să numeri stelele

de pe cer

la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta

n-am înțeles

te căutam înfrigurat printre cearșafuri

încolțit de toate stihiile întunericului

dar nu erai acolo

nu aveam de ce să mă prind

în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte

când îți vezi viața derulată la viteză maximă

înapoi

și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți

cu sufletul încremenit

asemenea unei stalactite imense

pe tavanul unei peșteri antice...         

în ultima carte de poezie

am adunat toate insectele tăcute și netăcute

din viața mea

câte zece-douăzeci pe o pagină

pe unele le-am înfipt în ace cu gămălie

pe altele le-am turtit și le-am lăsat la uscat

în propriu sânge

Doamne

cât de cruzi și nesimțitori putem fi uneori

infestând cu otrava dorințelor noastre

altarele spiritului

alunecând cumva pe scara comună a evoluției

de câte ori răsfoiesc câte o pagină

plonjez în întunericul voluptos al trecutului

cu exuberanța poetului ucigaș de greieri

dar n-am să înțeleg niciodată plăcerea aceea juvenilă

a copilului care înfige un bold într-un fluture

în cartea mea a mai rămas doar un loc

pe ultima pagină

destul pentru a lăsa să curgă acolo

o lacrimă

În mintea mea există mai multă mișcare decât în afara ei

gândul sfidează logica

gravitația

nivelează spațiul și timpul

se deghizează în fel și chip pentru a trece dorința ascunsă

dincolo de vămile sufletului

creează visul eliberator

înăuntru visului

Elena nu mai e o enigmă

ne-am iubit de o mie de ori

într-o mie de constelații din Calea Lactee

fără rost

chiar dacă am dormit ca un prunc

toată noaptea am golit coșul cu dorințe neîmplinite

din catacombele minții

dându-le aripi

iar în zori m-am adunat din resturi în mine

ușor și zglobiu ca un fluture

ultima imagine care mi-a rămas întipărită pe retină

este cea a unui cer desenat cu cretă pe-o tablă neagră

a unei securi de luptă pe care se așează un fluture

sfidând toate principiile fizicii

legea gravitației

a cauzei și efectului

și a unei umbre fără identitate care mă acoperă

insinuându-se între mine și restul Universului

încă nu înțeleg ce caut acolo

în mijlocul drumului

răstignit

dacă nu mi-aș vedea viața pe dinaintea ochilor

trecând ca o pasăre încolțită de uliu

într-o fracțiune de secundă

aș putea  crede că am murit

mă agăț cu toată  forța aceasta teribilă a gândului

de fiecare secvență

care depășește cinetic puterea de cuprindere a ochiului

și care țâșnește parcă dintr-un accelerator de memorie

de la copilul în  pantaloni scurți

care aleargă după același fluture

pe care-l văd acum și pe tăișul securii

la primul sărut

la prima noapte de dragoste

la inelul de nuntă de pe degetul Ioanei

și  trecerea mamei la cele veșnice

apoi la omul din spatele umbrei

pe care-l simt în ascuțișul securii

privind consternat de pe margine…

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

"Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!"

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...