Ispite

nu mai încap în propriu-mi corp

de-o vreme

mă întind peste o umbră străină

cu tot sufletul în care încă mai sunt

foarte bătrân

m-am confundat cu locul acesta al vieții

precum nefericitul pictor Daozi

din dinastia Tang

până la pierdere

sunt prea multe tablouri și locuri

în care ar trebui să intru

să mă caut

între timp a murit și împăratul Xuanzong

ultimul martor

a dispărut și peștera

cine va mai picta oare atât de frumos

ca Wu Daozi

încât să văd o lacrimă și-n ochiul lui Dumnezeu…

la uma urmei poți înjura de toți sfinții
înjurătura face parte din peisaj
ai putea spune că are o funcție artistică
terapeutică
nimic nu-i mai plăcut decât să dai vina pe sfinții apostoli
să-ți bagi picioarele în ea viață
apoi să te duci la biserică
Prefericitul e și el om
afurisirea păcătosului e un fel de înjurătură avangardistă
cea a polițistului o întoarcere la clasici
„circulați, morții mamelor voastre! ”
iar trecătorii circulă scrâșnind
”fir-ai tu al dracului cu toată circulația mă-tii!” -
Cărtărescu își bagă p… în regina Angliei
în Juriul Nobel
Manolescu în Ramona
alții în altele
niciodată subconștientul mulțimii n-a fost mai prolific ca acum
nu poți să deschizi gura
să ieși din casă
într-o zi o să ne crească urechile cât frunzele de brustur
mai nou și femeile au dat în patima imprecației
băga-mi-aș p… (spus diafan!)
alegoric
copii din clasa întâia-fumători și preoții
medicii
Crucea roșie
mână birjar
dii, fucking bastards!!!
nici caii nu mai au reacții la asemenea „îndemnuri”
gloabă poate însemna orice
dacă mai adaugi și un pahar de whisky
descoperi peste tot conjurații monstruoase ale femeilor
împotriva bărbaților
încleștări fratricide-ntre sexe
înfrângere
numele tău poate fi exprimat într-un cuvânt:
seducție...

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

lucrurile din viața mea îmi succed vieții

la naștere m-am treazit într-o cameră goală

 proaspăt zugrăvită în alb

îmi aveam doar gândul cu dinții de lapte

prieten

și ochii

în care se răsfrângeau tot felul de forme ciudate

precum focul

„ia mâna de-acolo că te arzi!”

îmi striga mama

iar eu descopeream înțelesul verbului „ a arde”

în durere

așa am învățat până la urmă toate verbele

substantivele

chiar și adjectivele

nu mi-a mai trebuit decât să descopăr rostul ascuns al lucrurilor

într-o nevoie febrilă de cunoștere

denumită iubire

ceva ce se aseamănă cu accelerarea bătăilor inimii

aparent fără niciun motiv

ca și în dragoste

de altfel

dar că lucru acesta trebuie să-l descoperi și să ți-l explici

singur…

iubito

am să înlocuiesc fiecare cuvânt de dragoste cu câte o bufniță

fiecare virgulă cu câte o pasăre liră

în locul punctului am să pun câte o buburuză

și pentru că am multe semne de întrebare

de mirare

de încântare

am să așez în dreptul lor câte-o mierlă

acolo unde se aude cântecul de singurătate al mierlei

sunt șanse să apară iubirea

fiindcă scrisoarea aceasta pe care ți-o scriu

înmuind penița în călimara inimii

nu-i despre păsări

nici despre cuvinte

este o scrisoare despre dragoste

sigur îți mai amintești penele albe

de  pe Dealul Pântecului

(deasupra căruia nu zburau niciodată păsări!)

bunica ne spuneau că erau pene lăsate

de îngerii răzvrătiți ai Apocalipsei

reîntrupați în mesteceni

iar noi

copii fără minte

sorbeam cu paiul

seva din tulpinile lor albe ca neaua

sperând pe ascuns

să ne adunăm într-un suflet

(când vom mai crește!)

apoi să scoatem toți îngerii căzuți din mesteceni

spre țărmul luminos al dragostei...

îmi iau viața la braț

fără prea multă tragere de inimă

mi-aș fi dorit în noaptea aceasta dintre ani să fiu singur

doar eu și sufletul meu

să ne putem plânge în voie pe umăr

undeva în afara instanțelor de apel ale timpului

aproape imposibil

cunoscând  toate  ifosele și pretențiile vieții

veșnic nemulțumită

de aceea îmi calc pe inimă și o accept

ca pe o fatalitate

cineva ar putea crede că ne iubim

văzându-ne braț la braț în mijlocul nopții

eu sobru

cu ochelari și cercel în ureche

ea îmbrăcată frivol

ca o femeie de moravuri ușoare

dar nu-i așa

între noi nu există dragoste

relația noastră se bazează pe interes

precum cea dintre doi frați siamezi

da

ne plimbăm și-n seara aceasta pe lângă  quasari și stelele fără soț

ireductibilili

Doamne

ce sentiment înălțător îți dă această pasăre împăiată a liniștii…

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Bună seara, mă auzi ?
Ți-am  spus  bună seara
Și hai primește-mă
Cum ar fi să fii primit
Suflete al meu
Pribeag și obosit.
Dacă și tu nu o vei face
Îți va rămâne lesa
În care m-ai țintuit.
Nu vreau să ne  certăm
Interiorul meu,
Statornicia mea
Eu vreau să te salut
Iar tu să mă hrănești
Cu împăcarea.
Pribeagule ai ostenit…

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Alter ego-ul meu din oglindă

nu încetează nici azi

la răscruce de drumuri

de viață

să mă surprindă,

mai pune câte un junghi de gheață

în spate,

câte o cută

adâncă

în colțul de ochi

străveziu,

mai trece peste obraji

c-o pensulă muiată-n culori

diluate

de griu

desprinse parcă dintr-o bucată de stâncă...

mereu și mereu mă destramă

ca pe un pulover prea larg

sau prea strâmt ,

mă izgonește cumva din mine afară

lăsând în locu-mi o pată neclară

o adiere de vânt..

femei ca Elena din Troia

Ioana D`Arc

Nefertiti

care-mi apar în minte

dintr-o lume bizară,

secretă

îmi amintesc de-un Rembrandt

reprodus în graffiti

și cretă

pe-o fațadă murdară...

târziu

mă-ntorc la Alter-ego-ul  meu

din oglindă

care cu fiecare zi

cu fiecare noapte

se schimbă

pe care-l recunosc

tot mai greu

de parcă ar fi din altă poveste

science-fiction

din care lipsesc tocmai eu...

Scălat în ploaia de petale ,

Mă ascund în nisipul toamnei ,

Ca sub o plapumă moale 

Și în urmă înfloresc mici stropi de lumină ,

În care sufletul îș va usca trupul ,

Eu sau poate altcineva , sau poate noi toți 

Vom scrie povestea adevărată a universului .

În lumea umbrelor, sub cerul adânc,

Lunea albastră plânge în tăcere.

Cu chipul său palid, ca de argint,

Adună amintiri, durere și mister.

Cea mai tristă zi a anului s-a coborât,

Cu umbre lungi și inimi înfrânte.

Lunea albastră, în tristețe s-a înfășurat,

Ca o pânză de catifea, întunecată și sfâșiată.

Prin vălul ei întunecat, stele răsar ca lacrimi,

În noapte rece, se aude un cântec tăcut.

Amintiri înghețate, ca râuri fără limbi,

Lunea albastră, într-un dans trist, se avântă mut.

Privind spre cer, cu privirea apatică,

O lume întreagă simte povara ei.

Lunea albastră, în singurătatea sa magică,

Răscolește în suflete amintiri de demult.

Dar în umbra ei întunecată, să știi,

Că și lunea albastră ascunde un farmec.

Ea aduce trecerea, speranța și iertarea,

În noapte întunecată, poartă un secret.

Lunea albastră, nu fi doar tristă și sumbră,

Ci fii oglinda sufletelor noastre adânci.

Prin lacrimile tale, să răsune o cântare,

De renăscere și iubire, în veșnicie să ne îmbie.