începătură

flori de celosia

acoperă

duplicitatea trădării;

feșe roșii stacojii

aruncate-s

pe dealuri.

÷

reper

pentru o scurtătură:

ephialtes.

briza

mănă departe

puful de salcie

apele-n clocot,

soarele se zbate,

puișorii de rață

anevoie se disting.

ce ne facem noi in primăvara asta?

prea multă culoare...

prea multă mireasmă-mbietoare....

despre cântări angelice, nu mai vorbesc.....

ia, să deschidem degrabă

fereastra 

și să-i spunem

dragului nostru prieten,

o poezie!

ninge liniștit

peste

orașul răsfirat

pe țărmul mării.

vocile mamelor-

puțin răgușite,

îndulcesc 

al zăpezilor crivăț.

tot mai mulți pescăruși

dau târcoale pe la geamuri înghețate,

așteptând 

firimituri de pâine.

adânciți în labirintul cărților,

printre drumuri,  poduri,

și hărți,

copiii caută- la fel ca pescărușii,

un strop de iubire.

versuri-

aduse de fulger,

lipite-s cu pulbere aurie de stele;

ceașca kintsugi 

păstrează pentru eternitate

respirația caldă a poemului.

ți-o dăruiesc, drag prieten;

în asprimea zilei provocatoare,

să-ți aline tristețea!

revolte de stradă,

unele-mbrăcate -n

portocaliu,

altele-n rubiniu

ne- aduc-aminte că

" revoluția

nu e o cina sociala,

un eleniment literar,

un desen

sau o broderie."

de multe ori,

revoltele

au purtat amprenta prigoanei demonice

împotriva sentimentului religios.

revoluțiile au făcut un pas de schimbare a gărzii,

trecând cu tancurile

peste manifestanții civili.

 lupta a rămas aceeași....

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

Am lăsat frunzele toamnei să cadă peste mine,

Picăturile de ploaie să mi se scurgă pe obraji,

Dar zâmbetul tău l-am lăsat să-mi intre pe sub Piele, ca un tatuaj.

Ți-am scris și ție un poem,

Știind că n-ai habar de el,

Că niciodată nu-l vei citi,

Lacrimile mi s-au scurs mii și mii.

Ți-am cântat balada mea,

Chiar de nu mă auzeai,

Te simțeam, mi-erai în cuget,

Doamne, cât te mai iubeam…

Tu nu mi-ai cântat nimic,

Am făcut-o eu și pentru tine,

Ai sunat așa frumos,

Te-am cântat firesc, cu inima, nu pe dos

Și de mi-ai sunat frumos,

Începusem să cred că nu te cunosc,

Nu mi-ai fost povară,

Te-am ascultat cu sufletul,

Căci urechile nu-mi auzeau,

Parcă piesa ta mi-era cântată la vioară.

Ca al tau zâmbet, de asemenea,

Versurile tale pentru mine erau cheia,

Cheia ce-mi deschidea raiul,

Erai ca sticla cu-o scrisoare când atingea malul.

Ți-am spus că te-am citit,

Dar tu pe mine când,

Când vreodată m-ai iubit?

Când poeziile mi le vei citi?

Când ochii tăi cu ai mei din nou se vor întâlni?

N-am primit de veste,

Dar m-am saturat să mă gândesc,

Întrebări să-mi pun,

Sufletul să-l storc,

M-am hotărât, îmi iau rămas bun.

Și de atunci am ales să mi vad de a mea poveste,

Am învățat să-mi citesc ochii și sufletul,

Am ascultat al tău cântec, dar pe al meu n-a avut cine-l continua,

De atunci tot ce-am făcut a fost să scriu în poezii despre greșeala mea. 

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

 apoi a plecat

pe nebăgate de seamă

în vârful degetelor

ca un spectator care iese dintr-o sală de cinematograf

cu umerii aplecați

bâjbâind prin întunericul dintre rânduri

fără să spună nimic

simțise că vorbele ei ricoșau de pereții liniștii mele

și-i reveneau în urechi ca un ecou rătăcit

îmi văzuse privirea înfiptă în albastru cerului

și  înțelese că nu mai eram acolo pentru ea

pentru nimeni

poate că nici nu eram

nu știu

îmi mai aminteam doar că toți mugurii din ramuri

îngenuncheaseră dintr-o dată în flori

că sufletul meu înota în derivă

într-o mare încremenită în alb

că vorbele ei semănau cu niște albatroși osteniți

deasupra unei corăbii părăsite

cum să mai ies din această gaură neagră

mă-ntrebam

zdrobit în propria-mi liniște

Sunt lucruri care seamănă perfect,

Imagine simetrică a materiei în contur.

Aceasta apare în viață cât mai discret,

Și este însușită de soartă banal și imatur.

Pornim în căutări de sentimente

Pe calea hărăzită de destin.

Ne întâmpină în N momente

Și doar o parte din ele ne susțin.

Tot ce ating mâinile rămâne aici.

Ce câștigă sufletul, merge mai departe.