De-sară te-aştept,
    Să vii să-mi cazi la piept,
    Şi doar sărutul tău să-mi dai,
    Şi-apoi, subit, să cad din Rai...
    
    De-sară te aştept cu-nfrigurare,
    Să vii să-mi dai o mică sărutare,
    Să mi te cuibăreşti în suflet,
    Cu surle, trâmbiţi şi răsunet...
    
    De-sară te aştept să vii,
    Cum cade-amurgul peste vii,
    Pe buze, gust de vin ameţitor,
    În carte, viers amăgitor...
    
    De-sară te aştept să aţipeşti,
    În patul meu dacă voieşti,
    Ne vom trezi în primii zori de zi,
    Pe-un menuet ţesut din stele-mii...

    După mult prea multă vreme,
    Sufletul în mine-mi geme:
    Mi-am primit nota de plată,
    Pentru c-am murit odată.
    
    Și-am murit de-atâtea ori.
    Am murit din seară-n zori,
    Fiindcă din strămoși s-a zis:
    "Moartea-i somnul fără vis".
    
    Și-am să mor iarăși puțin,
    Somnul ăsta să-l termin,
    Am să mor, ca să înviu,
    Fiindcă altceva nu știu.
    
    Știu să mor în foc de pene,
    Cu cenușa-mi stinsă-n vene...
    Din nou, pur, știu să renasc,
    Precum mugurul pe vreasc...

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

    Scuturat din prăfuitul colţ de nor, 
    Primul fulg de nea, s-aşterne uşor: 
    Cu minuscule margini de diamant, 
    Fulgul de nea dansează şarmant. 
    
    Am dat la o parte perdeaua din geam, 
    Să aflu ninsoarea după care oftam: 
    La streaşină, ţurţurii-mi cântă-n şirag, 
    Fulgi de zăpadă îmi colindă în prag.
    
    E prima ninsoare pe anul acesta:
    Moşul cel darnic, încă-şi face siesta!
    Omătul subţire-ntr-un ceas se topeşte, 
    Iarna-i grăbită şi pe toţi ne-amăgeşte. 
    
    Dar încă-i devreme, mai e încă timp, 
    Să facem schimbarea de anotimp: 
    Toamna să plece spre ţărmuri mai blânde, 
    Iarna să vină cu belşug şi colinde...

    Dacă rămâi, taci... 
    nu spune nimic, 
    căci rănile-adănci, 
    se vor închide peste mine, 
    şi-odată cu timpul, 
    voi pierde durerea, 
    ce-mpinge spre hăuri,
    Lumina...
   

    Şi dacă totuşi pleci, 
    nu te întoarce niciodată... 
    ci mergi mai departe, 
    pe drumul de tine ales... 
    cuvintele spuse cu grijă, 
    acum nu-şi mai au sens... 
    inutilele lacrimi, 
    căzute, s-au şters...
    
    Dar nu uita :
    că AM FOST,
    o filă din tine,
    căzută pe jos,
    murdară şi ruptă,
    iubind fără rost,
    albă, nescrisă, fără cuvânt,
    biata hârtie, zdrobită de vânt...

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

Mă gândesc la tot ceea ce faci;

la tot ceea ce zici;la ce-ți mai iese pe gură.

Îmi fac singură șase mii de draci.

Mă fac singură să am ură.

Ajungi în final să nu mă mai placi...

Îmi pun întrebări complicate.

Oare vorbești cu altă fată?

Oare îmi poți citi gândurile amestecate?

Am să o las baltă.

Nu mă pricep nici măcar la soartă...

Nu înțeleg cum poți să mă lași așa,

nu înțeleg de ce doar îmi privești mesajele.

Le privești,nu răspunzi,

mă lași cu sufletul cenușă;

cu un lac de apă sărată pe obraji.

Mă ignori din nou și din nou

și în final tot te iubesc ca la început.

Voi scrie mereu cu același stilou

chiar dacă începe să scrie neplăcut;

chiar dacă nu mai e nou...

Fiindcă în căutarea unui alt mai bun

vei găsi prea multe alegeri,

dar tot pentru cel mai prost vei deveni lăstun.

Apoi vei dori să-ți poți scoate din creieri

toate amintirile care apun...

Astea sunt doar gânduri de ale mele;

gânduri nebune;gânduri care nu se știe de unde vin.

M-am plictisit de ele,

am un sentiment de antipatie

în legătură cu ele,cu mine,cu tine, în legătură cu poemele...

I-am văzut mergând pe stradă,

Cu priviri atente la ceru-nourat,

El i-a arătat pe stâlp o barză,

Ea a zâmbit, că pasărea-zburat

Sunt de ceva timp împreună,

Și noi am vrea să fim bunici,

Și ne dorim ca ei să spună,

Că vom avea de crescut prunci

Noi ne dorim să educăm nepoți,

Simțind că timpul nostru trece,

Iar să-l oprești pe loc nu poți,

Și știm că fiecare trebuie să plece

Dar nu e zor și nici o grabă mare,

Și știm că toate vin la timpul lor,

Iar când e dată binecuvântare,

Și așteptarea trece mult mai ușor!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

De-ar avea oamenii tot ce își doresc

Tare bine le-ar fi

Daca-ș avea tot ce poftesc

În viața mea mare sărăcie ar fi.

Unii oameni nu sunt mulțumiți

Unii copii nu sunt primiți

Deci chiar de toți ar fi mulțumiți

Ei încă nu vor fi primiți.

Fie de l-e bine, fie de l-e rău

Fie de gânduri bune sunt în capul lor

Fie de sunt conștienți, fie de supuși

Ei tot alungați vor fi, într-un loc exclus.

Chiar de lumea ar fi plină de har,

Și dreptatea ar curge ca un râu amar,

Tot ar spune cineva „nu-i destul”,

Căci sufletul omului e sec și fără azur.

O lacrimă pică, o alta apare.
Le prinde pământul într-o-mbrățișare
Și cu un sărut el le pune-n culori,
Apoi le transformă-n petale de flori.

Sunt catifelate petale de șoapte,
Cu umbre de dor tainic înmiresmate,
Desprinse din fința iubirii curate
Și strânse-n flori sfinte și imaculate.

Ce-ți mângâie mintea-ți desmiardă privirea,
Parfumul te-atinge, ți-mbată simțirea,
Petale de flori din petale de lacrimi,
Desprinse din suflete pline de patimi.

Petale de lacrimi din vise mărețe,
Petale de flori din iubiri îndrăznețe,
Petale de lacrimi de suflet semeț
Tîrât prin noroi și plătit cu dispreț.

Petale de geniu cu capul plecat,
Călcat în picioare și greu judecat.
Petale de gânduri nepuse în fapte
Sau neînțelese și-apoi spulberate.

Dar, iată, în valuri și vântul rebel!
Din flori le răpește, le duce cu el,
În roi rotitor de nebune culori,
Le fură, le-nalță, le-mprăștie-n zări.

Minuni risipite în zile senine
Și ne-nfăptuite în clipe divine,
Se-nalță-n văzduhuri gonite mereu
Și-atinse de ploaie, devin curcubeu.

Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,

Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.

În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,

De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.

În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,

Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.

Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,

Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.

Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,

Omenirea ține în memorie aceste răni amare.

 În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,

Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.

În numele unei ideologii odioase și reci,

Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.

Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,

Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.

Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,

Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.

Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,

Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.

În toiul iernii, când gerul cuprinde,

Și grijile ne-apasă ca niște mărgele,

Să ne adunăm la căldură, în familie,

Și să uităm de lume, măcar o clipă.

Să ne amintim de bine, de râs și de joc,

De momentele frumoase, de-a lungul anilor,

Să aprinde-o candelă și s-o facem cu dor,

Să credem într-un mâine, mai luminos și mai cald.

Sărbători fericite!