Divinitatea și rolul ei !

Ostenită  de  așteptare 

Teama  mă  frământă

Cu  dureri  stridente-n frunte

Pentru  câte  runde?

Ostenită de învoiala

Plânsului etern

Poți și râde ,poți și râde

Fii  un claun  modern.

Ostenită se retrage

Ca într-o colivie

Teama de-a nu fi excentric,

Plângând  de bucurie.

Ostenită  fuge clipa

Timpului  mereu  prezent,

Contratimpul  e-o  balanță

Pe un scurt segment.

Ostenită-i  chiar și umbra

Pare greu bonlavă ,

Torent  cuprins  de nevroză

Fluvii ,afluenții  de lavă.

Sunt zile când e liniște în jur, parcă îmi este mai bine.

Nu mă mai preocupă multe teme, cum ar fi: iubirea, moda, călătoriile, averea.

    Dar inima mi-a rămas caldă, prietenoasă, umană și iubesc adevărul ori cum 

ar fi. Însă toate acestea generează mii și mii de gănduri.Deci nu sunt singură nici odată.

cu adevărat.

    Ce se petrece în lume e grav...și încă nu știm toate manevrele ce se fac la nivel înalt.

Trebuie să recunoaștem că toți suntem tensionați. Pentru mulți se va declanșa un adevărat iad

Cum să nu mă gândesc? Mă bucuram că venise pentru toți , încă o primăvară.

     Se destrămau zorii în adiera unei pale de vănt calm. Aerul puțin rece se lăsa respirat, 

aducându-mi miresme amestecate de la toți pomii grădinii. Plămânii s-au înviorat, trezindu-mi

dragostea de viață și mă sfătuiește: bucură-te, poate fi ultima primăvară....nu știm ce urmează....

                  va urma.

Mă uit în jur,să văd că-i bine,

Aud, ce se întâmplă în lume,

Mă apucă grija, ce va fi mâine?

Când alarma o să sune?

Liniștea celor dragi apune?

Semnele-s  clare, oricine vrea 

Le poate pricepe....

O ducem greu, că nedreptatea, chiar doare

Și doare faptul că țara-i furată, trădată

Dar printre lacrimi, mai poți vedea, o rază de soare,

Și în grădină, mai poți răsădi o floare...

Dar grija zilei ce vine, nu dispare...

Cu tristețe ,în suflet se naște o întrebare

Cum o să-i poți apăra, pe cei dragi

Într-o zi,  când alarma va suna????

La o cârciumioară în vale

Mușterii vin mereu ...

Stau la mese și vorbesc

De servit îi servesc eu .

Câte o dușcă ,căte o dere

O cafea sau o tărie ,

Muzica parcă-i îmbie

Alții cad în melancolie .

Fumul des parcă-i vrăjește

Gustă încet și tacticos;

Atmosfera-i  de poveste

Prin perdeaua de fum gros !...

LÂNGĂ  GEAM  ÎMI  BEAU  CAFEAUA ,

S -A  RĂCIT  DE  CÂND  PRIVESC !

ADORMITĂ -MI GRĂDINA  ;

NUMAI  IARNA  ,POARTĂ  VINA ...

DAR  MĂ  BUCUR  CA COPILUL

CE-Ș  GĂSEȘTE  ...JUCĂRIA ...

MĂ  GÂNDESC ,LA ZIUA -N  CARE :

CÂTE  FLORI  VOR  FI  ÎN  EA ?

CÂND  GRĂDINA  VA  ÎNVIA !...

Consider că, tot ce se petrece în viață, în natură, poate fi explicat

într-un fel sau altul. Trăiesc niște vise, ce nu au nici-o legătura cu viața, 

un amalgam din cace nu poți trage nici-o concluzie.Sunt persoane care 

susțin că le pot deslega sau e păcăleală? De ce mă înteresează? Sunt o 

fire curioasă...Acțiunea visului s-a petrecut în bucătăria mea.

      Pregăteam mâncarea și restul verdeților le lăsam pe o tăviță, pe care 

am uitat-o ceva vreme pe jos. Printre resturi ceva se mișca, am văzut un 

viermișor mic, căuta ceva de mâncare, după care se retrage nu știu unde,

că nu l-am mai văzut...După ceva timp îl văd din nou , de data asta mai bine.

      Era unul asemănător unui vierme de mătase, producea simpatie,nici 

decum repulsie...Părea îndrăzneț și umbla degajat după mâncare. Am văzut 

că alege frunze de varză și de salată. I-am pus felioare de fructe și au dispărut.

Mă temeam că-l vor ataca pisicile, aveam două jucăușe. Curios, toți căutau 

mâncare pe tăviță și parcă devenise prieteni. viermișorul mai crescuse, arăta de 

grosimea unei macaroane, avea niște striații gălbui,capul negru cu o gură largă.

Am văzut cum a înghițit un vierme mic de varză, parcă l-a aspirat. Sătul se retrăgea 

undeva și dormea. Nu-mi puteam explica prezența lui în bucătăria mea.Curiozitatea 

m-a învins, voiam să văd ce va urma.

                  va urma

Închid ochii, simt, miros, aud,

Văd cu ochii închiși

Ce-mi mângâie auzul,

Iarba deasă ce mă gâdilă,

Mirosul de pământ umezit

Îmi umple sufletul subrezit.

Privesc albastrul cerului,

Urmăresc dansul vântului,

Aștept norul ca să treacă,

Soarele loc să-și facă.

Ce semne lasă pe cer

Rândunele multe, sper,

Se vor duce tot pe rând

Către-o țară pe pământ.

Uite... te văd... nu te ascunde,

Căprioara nu-mi răspunde,

Însă și ea m-a zărit

Prin iarba cum șed tolănit.

Sigur ea este confuză,

Nu-nțelege de ce stau

Și ating pământul, iarba,

Și miros și frunza... creanga?

Vreau să știi, pădure dragă,

Că nu-s om... ci sunt pământ.

Când piciorul se așază

Dezvelit pe glia-mi dragă,

Simt că am găsit odihnă,

Liniște și pace-n tihnă.

Rogu-te la Cel de Sus

Să mă lase pân' la apus

Să simt... miros... să aud

Freamătul copacilor,

Trilurile păsărilor,

Zgomotul izvoarelor

Și munca albinelor.

Lasă-mi timp, atâta sper,

Să mă bucur nestingher

Prin codrii plini de mister

Ce mă-nvăluie-n tristețe,

Că nu pot și eu să fiu

De-ai lor și-ai pământului

muțenia-

unei foi albe de hârtie,

 poate trezi  din adâncuri

lumini nebănuite

de iubire.

muțenia

unei foi imaculate

inspăimântă

stăpânul.

Nu m-aș întoarce nici cu gândul la barca din care am fost aruncat

dar

Mă mai opresc adesea să ascult ce are Universul de zis

Chiar și când tâmpla timpului se zguduie și-mi rupe inima ca un pod șubred

Când mă simt împovărat nu mai port masca suferinței

căci

E frumos să te iubești, întins, cu ochii închiși simțind cum clipele îți smulg câte un zâmbet

Iubește-ți aripile, zbori oriunde te duce adierea vântului.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

Nu căuta fericirea,

Unde alții au pierdut-o,

Acolo vei afla dezamăgirea,

Pe care n-ai cerut-o

Nu căuta adevărul,

Unde e multă minciună,

Ni l-a adus Eva cu mărul,

Îl ocolim ne place pruna

Nu căuta a înțelege,

Unde nimic nu e de înțeles,

Și nici nu-ți fă propria lege,

Că in final, prin ea, altu-i ales

Nu căuta să afli,

Unde s-a dus tinerețea,

Pentru că știi și nu te păcăli,

Spune-i adio și mergi cu bătrânețea

....................................

Caută drumul și calea dreaptă,

Ce te conduc spre mântuire,

Mai dă un ban, mai fă o faptă,

Că firul vieții se-ntinde și e subțire!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

„ce zici, te bagi?”

mă întrebă insinuantă

femeia (abia o zăream printre trunchiurile groase de fagi)

adormisem cu chipul iubitei mele

pe retină scrisese

ea undeva despre o cupă cu dulceaţă

de fragi (ador dulceaţa aceasta cu sâmburi de migdală şi de lumină)

dar în visul de faţă (jur pe ochii frumoasei Calypso!)

era balerină Mergeam în mâini,

răsturnat şi m-am băgat…