Citate (Creatii proprii)

Blestematule! Blestematule!
am strigat din vârful dealului,
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif!
ecoul îmi întoarce cuvintele
golite de suflet:
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvăești din nou piatra
ca lui Sisif…
să nu-mi prăvălești din nou piatra
ca lui Sisif…
ajunsesem aproape de vârf
alături de mine Don Quijote alerga după fluturi…
nici nu știu cum am scăpat-o
la dracu! la dracu! la dracu!
am răbufnit
și-atunci am auzit o voce din cer
reverberând sacadat
ca un tunet

„ Ajunge, fiule!”

Am să trec la fapte, lume
N-o să mă ascund sub glume,
Eu de mîine plec departe,
Plec in zi, revin în noapte.

Căutînd prin nori comoara,
Voi cînta, plînînd ghitara.
Voi culege prin cimpii,
Flori - alese, stele - mii.

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile  inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama  stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități  în stare vegetativă poți  trezi

lupii hămesiți  ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile  terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi  creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…

Adesea vedem dușmanii în lucruri,

Don Quijote îi văzuse în morile de vânt

care măcinau grâul în Consuegra,

 pe unde trecuse și El Cid, mâncătorul de mauri,

erau duhurile rele din farmece,

uriașii din poveștile copilăriei cu cel puțin patru capete,

castelanii sângeroși și cavalerii rătăcitori din La Mancha,

exact ca acum,

unii spun că dau pensii bătrânilor

( în alte timpuri și locuri bătrânii era omorâți cu pietre,

aruncați din copaci sau lăsați să moară de foame!)

alții spun că nu mai sunt bani pentru aceștia,

statul de drept e ca strecurătoarea bunicii

( Dumnezeu s-o ierte!),

iar eu, poetul, Cavalerul Tristei Figuri,

fierb în suc propriu

la etajul cincisprezece.

Peste o sută de ani

dacă mă va mai găsi cineva

va zice că am murit din cauza caniculei...

Mi-e tot mai frică să ies din casă

și nici nu știu dacă mai merită...

vechea butadă nu mai e de actualitate,

e tot mai improbabil să-ți cadă în cap o cărămidă,

acum te trezești că te înjură vreunul de mamă,

din senin,

mitocanul frustrat,

(rătăcit prin cotloanele întunecate ale politicii!)

nu poate înțelege egalitatea ancestrală a omului

decât prin suprimarea fizică a acestuia,

întorcându-se la Darwin,

adevărul prin exhibarea minciunii,

adică pe dos,

în jos,

la nivelul său ontologic,

statul de drept e pe cale de disoluție,

nimeni nu se mai înțelege cu nimeni,

nimeni nu mai respectă pe nimeni,

trăim în direct coșmarul acesta,

exacerbat inutil,

onompatopeic,

doar pentru reting,

mai multă mizerie omenească,

cameleonism,

decât în Justiție

nu găsești nicăieri,

Memorialul Durerii vorbește despre fariseismul ei,

cimitirile sunt pline de martiri inocenți

iar voi vorbiți despre independența Justiției,

sictir!

*Dex -  SICTÍR, (2) sictiruri, s. n., interj. (Arg. și fam.) 1. Interj

Sa adormi încet, suflet bland
Asa cum ma linișteai pe mine,
Cum de fiecare data ai fost mut
De ascultai îndurarile mele…

Ai plecat cu jumatate de suflet
Ca știai ce mult imi trebuie
In zilele dulci cand gustul a răsuflat,
Tu doar ma ascultai, cum m-ai merge…

Unde ai ajuns, departe de tot,
Sper ca ai ajuns cu bine,
Sa ma ierți drag prieten, axolot
Si poveștile mele sa le pui la loc de cinste.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”

Ingeri deghizati cathehizeaza in limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalta în departare 

Invaluidu-ne intr-un giulgiu al noptii,

Iar in umbrele lui cumtremuram, in bezna minții...

Clopote ce suna-n limba de sarpe,

Ne ademenesc intr-o falsă comuniune

Sufocand sufletul cu minciuni veninoase

Cu soapta disperarii, o adiere infioratoare.

Ca sarutul mortii si mangaierii de harapce

Sorb si pan' la ultim' strop de sange

Sa punem genunchi in fata la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Buzele mele
Cu durere
Rostesc fara voie
In taine soapte
Ale tale nume
Ca poate maine
Dorule, o vei aduce
Inapoi la mine

A mea dragoste
Aprinde usoare
Prime momente,
Dorinte senine
Devenite priviri senile
O iubire
Cu colturile ciunge
Din prea multe sacrilege

Sufletul emerge
Cu faradelege
Fara a subintelege
Ce-i va face bine
Si recurge
Prin a atrage
Putina atentie
De la tine

Inima-mi parcurge
Raurile de tristete.
Acuma stie
De te va atinge
Se va arde
Precum datile trecute
Dar cu toate, extige
Pentru ceva ce distruge

Ești frumoasă.... 

Cu o aură prețioasă, 

Vocea ta armonioasă

Imi gadilă inima vijelioasă

In timp ce o infectezi cu iubire

Ești faimoasă... 

Cu o privire minutioasă,

Atenția ta suavă, 

Imi stârnește gandirea focoasă

Si ma pierd in a ta sedație

Ești prețioasă.... 

Cu o atigere cremoasă,

Mangaierea ta gratioasă

Usoară peste pielea mea vicioasă

Mă face să ma pierd in a ta zădărnicie. 

Privirea ta, ochii tăi mă treziseră

La fel si firea mea o stârniseră

Dorințe fierbinți mi-ai zămislit 

Inima mea te dorește necontenit

Intre noi se stârnește un război

De emoții nesfârșite 

In timp ce suntem goi

De dorințe nesăvârșite

Te aștept ca sa vi

Ca să te pot privi, 

Căci am început a mă îmbolnăvi

De a ta frumusețe. 

Căci dacă n-ai sa vi

Cer despagubiri

Si sa imi platesti in iubire

Cât pentru intreaga omenire

Simt fiorii, trebuie să lupt

Cu tine am luat totul de la-nceput,

Ce este intre noi este preconceput, 

Iubirea noastră e de nepriceput

Despre mine sa proscris

Să-ți cad in abisul interzis

In felul tău greu de ucis. 

Ma restrâng circumscris

In sufletul tău sui-generis

Iubita mea, iti ce o ruga minunata,

Sa-i dai fiicei noastre

Zambetul tau angelic 

Sau ochii tai precum stelele

Ca atunci cand noi nu o sa mai fim

Sa ramana marturie pe acest pamant 

De ce te am iubit...

Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb

Rasunand in suflet numai un gol adanc.

Ochii mi se scalda numai-n amar,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Pribegesc in lume in vals de moarte

Pe muzica sumbra cu note din morminte,

Dar de unde te iau, gasesc doar calvar...

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

De mult-am crezut ca-mi esti o taină

Ce zilele, viata, ochii, sufletul imi luminează,

Dar in bezna, frig si schinguite zac,

Unde imi esti tu...dulce nectar...?

Privesc din loja in camera mortuară

Cum emotiile inexistente incep sa apară.

Nu ma mai cautati, acum sunt singur, asadar,

Aici imi erai tu... dulcele al meu nectar...