Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.

În tăcerea nopții, un ecou se-aude,

Un suspin amar, ce cerul îl străbate.

"De ce, Doamne, ai luat ce-mi era drag,

De ce n-au apucat să vadă lumea-ntreagă?"

Ochii lor mici, lumini stinse prea devreme,

Visuri neîmplinite, flori fără de nume.

Pași timizi, ce-ar fi trebuit să danseze,

Acum sunt doar amintiri, ce-n suflet apasă greu.

De ce ai ales să-i chemi la tine,

Când lumea-i plină de frumuseți divine?

De ce n-au gustat din soare și din ploaie,

Din râsete și lacrimi și din iubire?

Întrebări fără răspuns, un dor ce nu se stinge,

O rană adâncă, ce-n inimă se strânge.

Dar poate, acolo sus, într-un loc neștiut,

Sunt îngeri zâmbitori, ce-au găsit un nou început.

Două steluțe-n cerul vieții mele,

Au aprins o scânteie de bucurie.

Gemenii tăi, fiică dragă, au ales,

Să-mi aducă-n suflet o melodie.

Bunic voi fi, un rol nou, minunat,

Să-i cresc, să-i învăț, să-i iubesc mereu.

Două inimi mici, ce bat în unison,

Vor fi lumina mea în orice crepuscul.

Voi fi acolo, să le văd primele pași,

Să le citesc povești și să-i ascult.

Să le construiesc castele din nisip,

Și să-i învăț să zboare, să nu se-ncurce.

Un dar ceresc, un vis ce s-a împlinit,

Două suflete pure, ce-mi vor umple viața.

Împreună vom scrie o poveste frumoasă,

O familie unită, plină de viață.

El stă spășit cu cartea-n mână,

Cuvintele transpiră în antet,

În fiecare zi cititul îl amână,

Şi zi de zi se crede mai deștept.

O carte groasă îi este doar suport,

Să-și țină ceașca cu cafea fierbinte,

Căci s-o deschidă-i inutil efort,

Și are o fobie de scrisele cuvinte.

Degeaba îi vorbești de toți poeții,

Ce-și plâng amarul într-un vers,

A plâns și el de-a lungul vieții,

Când pasul i-a fost lent și în regres.

Cum să-i vorbești de Eminescu, Blaga,

Când lui îi bate zilnic potera la ușă?

Își scrie numele cu degetul și ghioaga,

Cititul rămânându-i doar în gușă.

Să lași o carte în mâna unui necitit,

Între coperți întruna plânge și bolește,

Și boala, zilnic, pagina-i îngălbenește,

Iar leac și vraciul ei, e acela ce-o citește.

între iertare și dreptate

se află

discernământul.

acesta

e-mbrăcat cu hainele curate

ale sufletului.

întotdeauna,

te-ntâmpină cu steagul păcii.

pacea interioară,

e asemenea unui alint de pimăvară,

când florile prunului

par solzi de lumină 

și puiul de cerb 

 îți mănâncă

din palmă.

liniștea interioară

e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;

odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;

ești dezlegat de dorințe.

are o scriere luminoasă,

se poate citi-n priviri,

așa cum poți admira

adâncul apelor limpezi.

e un rotor al gândirii,

care definește in câmpul său vectorial

traiectoria faptelor bune.

Ai să mă cauți prin veacuri,

Am să te caut oricând:

În vuiet de valuri,

În șoapte de vânt…

În cerul albastru

Și în curcubeu,

În răget de fiară,

Sau în vreun zmeu…

Am să te caut în zare

Ai să mă cauți oriunde:

În ochi de copil

Sau frunți încrețite,

În mijloc de-april|,

În ierni troienite…

Ai să mă cauți cu bucurie,

Am să te caut cu nostalgie…

Ai să mă cauți plângând,

Am să te caut râzând…

Și, poate, într-o zi

Ne va fi dat

Și ne-om reîntâlni…

Aici, pe Pământ

Sau prin Galaxii…

Prin colțuri de Lumi,

Prin aburi și fum…

În viața aceasta

Sau oricare alta…

Iubirea eternă

Ne-o vom purta-o

Cu noi chipuri, mii

Ce s-or contopi!

Căci sufletul știe

Și nimeni, nicicând,

Oriunde vom fi

Nu ne-o mai putea despărți!

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat

vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă

s-a uscat  peste noapte

lângă tabloul neterminat

mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire

în dreptul gâtului tău

unde m-am oprit  o clipă să-mi trag respirația

a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului

și să dispari

am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte

la mijlocul drumului

cu imaginea ta nebuloasă

zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii

cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare

Doamne

strig abia auzit dintr-o lacrimă

dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi

ai răsfoit-o prea repede

și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine

trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion

cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

ne-am  lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic

al renașterii

alunecâd pe nebăgate de seamă

într-o văgăună neumblată de timp

unde ne îngropasem nu de mult 

cadavrele gândului

amintirile vii

ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci

în care morții își scot capetele din mormintele ninse

privește în jur

iubito

ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori

ne îngheață oasele

dar noi nu simțim frigul

ronțăim Croco Sticks

la pungă

ne prostim

și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele

alergând fără nicio noimă înaintea timpului…

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii

era parte din acest puzzle miraculos

noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul

ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici

de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...

nu poți spune tu

muritorul de rând

cu mâna pe inimă

că ai așezat ultima piatră la temielia acestui edificiu

de rugăciune al omului singur

denumit Gând

doar preoții mincinoși mai susțin că există repere de necontestat

ca niște borne kilometrice

de unde-ar începe și s-ar sfârși infinitul

din păcate

dumnezeii lor

fără niciun reper verosimil

sunt tot atât de infiniți

precum infinitul

(nemărginit la capete!)

un fluviu spumos de întuneric și lumină

revărsându-se dintr-o cascada Niagara fără egal

a cerului

peste toate sfâșierile noastre metafizice…