Avatar
Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite
și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală
(precum cea dintre Sorina
fetița de opt ani din Baia de Aramă
și toți asistenții ei maternali
statali
procedurali
gen Maria Pițurcă!)
eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali
chiriași simbiotici
un fel de escherihioze coli imprevizibile
în intestinele colonizate de milioane de bacterii
dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele
devin exhaustivi
îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile
excluse din sanctuarul ancestral al muzelor
și aruncate în groapa cu lei
recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu
despre ejaculări și violuri
numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei
întro societate democratică în care și reciproca este valabilă
nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”
cum spui
pentru o clipă irațională de glorie
nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire
post factum…
Стихи из этой категории
Astăzi, e o zi oarecare
Astăzi, e o zi oarecare,
Fără de preț sau valoarea.
Plină de gânduri la o pâine,
De-o mănânci astăzi sau mâine ?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Stai cu gândul la plecare.
Te uiți la timp, unde e țelul?,
Să îți umpli iute portofelul.
Astăzi, e o zi oarecare,
Și te frămânți, nu știi ce doare.
Te omoară gândul la copii?,
Sau că ai părinții în pustii?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Muncești orice, nu ai onoare.
Si tu tot vrei, nu dovedești,
De azi pe mâine să trăiești.
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Ochii nu mint niciodată
Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,
În ei, adevărul se ascunde și se simte.
Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,
Dar ochii trădează orice suflet ars.
În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,
Cuvinte nespuse ce strigă în cor.
Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,
Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.
În ei, se citesc povești nespuse,
Iubiri trecute și inimi distruse.
Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,
Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.
Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,
Acolo se vede tot ce sufletul simte.
Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,
Ochii spun povestea, curat și profund.
Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,
Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.
Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,
Dar ochii... ochii nu mint niciodată.
MCG
Astăzi, e o zi oarecare
Astăzi, e o zi oarecare,
Fără de preț sau valoarea.
Plină de gânduri la o pâine,
De-o mănânci astăzi sau mâine ?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Stai cu gândul la plecare.
Te uiți la timp, unde e țelul?,
Să îți umpli iute portofelul.
Astăzi, e o zi oarecare,
Și te frămânți, nu știi ce doare.
Te omoară gândul la copii?,
Sau că ai părinții în pustii?.
Astăzi, e o zi oarecare,
Muncești orice, nu ai onoare.
Si tu tot vrei, nu dovedești,
De azi pe mâine să trăiești.
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.
Vise în zori
Umblând printre spini
La apus de soare,
Picioarele-s goale
Nimic nu mă doare.
Sângerează în vale
Câmpul cu ciulini.
Caut sămânță
De doruri purtătoare
S-o arunc pe coline
La anul roditoare
De clipe și destine
Fără sentință.
Și adese ori
După ecou alerg
Nu uita sunt călător,
Destinul nu mi-l șterg
Și mă întorc trăitor
De vise în zori.
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Ochii nu mint niciodată
Ochii, ferestre ce nu știu să mintă,
În ei, adevărul se ascunde și se simte.
Poți ascunde cuvinte, poți pune zâmbet fals,
Dar ochii trădează orice suflet ars.
În priviri se văd doruri și răni ce nu dor,
Cuvinte nespuse ce strigă în cor.
Poți să-ți ascunzi lacrima sub masca de fier,
Dar ochii nu mint, ei vorbesc fără cer.
În ei, se citesc povești nespuse,
Iubiri trecute și inimi distruse.
Poți râde, dar ochii spun alt adevăr,
Un suflet ce plânge sub zâmbet stingher.
Când privirile se-ntâlnesc fără cuvinte,
Acolo se vede tot ce sufletul simte.
Fără mască, fără teamă, fără vreun cuvânt,
Ochii spun povestea, curat și profund.
Adevărul, de-l cauți, nu-l găsești în glas,
Ci în ochii ce tac, dar spun totul de îndată.
Căci inimile pot să mintă, vorbele să-nșele,
Dar ochii... ochii nu mint niciodată.
MCG
Другие стихотворения автора
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Stresuri
dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe
se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată
se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr
foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe
pierdut în ecourile vulcanilor adormiți
care nu au de ce să se spargă
apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei
și a nucilor de cocos
ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine
de la celălalt capăt al lumii
un fel de Gregor Samsa
așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei
în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie
vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi
la maxim
bagă de seamă că portughezii ți-au pus gând rău
în America cererea de inimi și creiere depășește oferta
Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones
pe Wall Street
ai grijă…
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…
Clopote
Hemingway se înreabă retoric și-acum
„pentru cine bat clopotele!”
ne întrebăm și noi
din când în când
fiecare în dreptul nostru
n-am înțeles însă niciodată de ce scatii
își iau speriați zborul din turla bisericii
.
și de ce aerul plesnește ca o bucată de sticlă
.
cine se teme de bocetul clopotului
care se sparge în urechile surde ale timpului
.
răspunsul e ca un sloi de gheață
în mijlocul oceanului arctic
.
un moment de reculegere
.
nu am o reprezentare exactă a morții
dar asta ne amintesc clopotele
și-oricât de puternici am fi
nu putem să ne astupăm cu toții urechile
să ne ferecăm sufletele
ca să oprim ecoul lugubru al bronzului
.
și-atunci ne zăvorâm în noi înșine
printre spaimele noastre ancestrale
păstrând în amintirea femeilor sacrificate pe altarele bărbaților morți
.
un moment de reculegere
.
din întunericul cel mai negru al minții
ne împresoară vânătorii de capete
canibalii
vikingii
aztecii
întreaga cohortă a morții
ne ajunge din urmă blestemul sângelui
țipetele disperate a celor rămași fără inimi
rânjetul sadic al zeilor
iar noi
ultimele vlăstare ale umanității
ridicăm din umeri într-un simulacru de părere de rău
.
un moment de reculegere
Desen în grafit și cărbune
gândul de a te strâge în brațe
mă sperie
ești atât de firavă încât te-aș putea strivi
între două degete
ca pe o cupă de șampanie
te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi
dacă s-ar întâmpla să ploaie acum
m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă
imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se
înăuntru unui strop de cleștar
șuvoiul de sânge
în cele mai aprinse culori ale rubinului
invadând cortexul
întregul mecanism al vieții trepidând
înaintea ochiului
mă simt ca un căutător de diamante
în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată
în care s-au decantat din prima zi a Facerii
toate minunile Creației
într-una singură...
Pre - judecăți
îmbătrânim încet-încet
dar sigur
simțim pământul cum se insinuează în oase
în măduvă
cu fiecare pas înspre grădinile suspendate
ale cerului
mai adăgăm câte un pumn de țărână
la temelia năruită a speranței
lăsăm umbrele
aceste creaturi jalnice
tot mai mici
înaintea corpurilor
în Cartea lui Iov scrie că atunci când îți vezi umbra
cu ochii
încep să-ți bată clopotele
simți tămâia sfârâind în cădelniță
chemarea inconfundabilă a pământului
risipit în oameni
palmele bătucite ale lui Dumnezeu
modelând din lutul primordial omul cavernelor
Homo Australopithecus
ceva de genul acesta
murim încet-încet
dar sigur
precum melcii
în carapacele lor închise ermetic
hermafrodiți
titulari de drept pe liberul nostru arbitru:
ultimul drum…
Stresuri
dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe
se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată
se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr
foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe
pierdut în ecourile vulcanilor adormiți
care nu au de ce să se spargă
apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei
și a nucilor de cocos
ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine
de la celălalt capăt al lumii
un fel de Gregor Samsa
așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei
în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie
vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi
la maxim
bagă de seamă că portughezii ți-au pus gând rău
în America cererea de inimi și creiere depășește oferta
Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones
pe Wall Street
ai grijă…
Inconvenient
necazul cu fotografiile vechi
e că simți viața cum îți întoarce spatele
cum așează în locul viselor
pietre
pentru fiecare vis
câte o piatră
până când simți că te transformă într-un Sisif ambulant
și scoți ștecherul din priza cu vise
să faci loc dragostei
dar și dragostea îți întoarce spatele
așezând în locul inimii
o flacără
care te mistuie
nu știu dacă poți să înțelegi
ce-nseamnă să arzi ca o torță pe rugul durerii
și să nu-ți poți stinge cu nimic sufletul
să urli în pustiu
și să nu te audă nimeni
necazul cu fotografiile vechi
e că te-mping de fiecare dată când le privești
în aceleași prăpăstii ..
Acoperiri
strigătul fricii
reverberează lugubru
alergi și simți cum plumbul ți se topește-n picioare
nu-ți mai auzi bătăile inimii
te-apuci cu mâinile de ultimul gând
care te-ndemnase
cu puțin înainte
diabolic
să fugi
fără să înțelegi de ce
și
mai ales
fără să știi cine
a stins acolo
sus
(în somtuoasele apartamente ale minții)
lumina
lăsându-ți i sufletul să se zbată
precum peștele pe uscat
să urle pe străzile scufundate în beznă
ca Diogene
căutând cu disperare
un om…