Iad și Rai

Vremuri tulburi,

Mii și mii,

Fost-au ieri

Până să vii.

Dar odată ce-ai venit,

Toate mi s-au desluṣit;

Am aflat a mea cătare;

Mi-ai fost far intre hotare.

Nu-nteleg și nu-ntelegi,

C-au fost mii de ani întregi,

Când n-aveam nicio speranță,

Toate fară importanta?!

Însă tu ai fost lumină,

Licărirea cea divină;

Sufletului înghețat,

Dor de viață tu i-ai dat.

Ah ce tremur,

Ce cutremur;

Spaime crude,

Năruite...

Ce simplu ar fi să fie simplu,

Să fie plin, fără să-l umplu;

Să fie mult puținul meu,

Și azi, și mâine, tot mereu;

Îndeajuns aș vrea să-mi fiu,

Să fug de tot ce e pustiu,

Și, când m-aștern, s-adorm de-aici,

Să-mi fie locul licurici;

Și prin miresme să mă simt,

Bogat destul, bogat puțin,

Și din lumină străbătută,

Să fiu o umbră nevazută;

Și să-mi rămână până mâine,

Un roșu mac, drept amintire,

C-am fost aici ca să mă umplu

De mult puțin și-un pic de simplu.

Apare-n gând, și-apoi în faptă,

Și uite cum s-a terminat;

Prietenia e-ncheiată,

Întocmai, iar ai fost trădat.

Speranțe, visuri, împreună,

Clădite-n frică de amar,

Dezlănțuite în furtună,

Bolborosesc până dispar.

Au fost aici și vor mai fi,

Și iar se lasă pradă vieții,

Și-așteaptă până va veni

Triumful nedreptății.

Însă în spate, să nu uiți,

Mereu, tu să-ți privești podoaba,

Și-n dar, măritei tale nunți,

Săpatu-ți singur groapa.

Nu ai scop, nu ai nimic,

Trece azi, mâine un pic.

Te trezești și-ncepi să-nveți

Să gândești, să meditezi:

La ce-a fost și va mai fi,

La durerea inimii.

N-ai putere ca să uiți,

Gol și singur printre munți,

De durere și de chin,

Bei amarul tău cu vin.

N-asculta ce-ți cânta moartea,

Prefăcută cu dreptatea,

Cea haina și ursuză

Imperfectă și confuză.

Poate-aduce alinare,

Poate este doar schimbare;

Cine știe ce-ți rezervă

Și-n Loc Sfânt ți se relevă..

Și când toate au să treacă,

Parc-ai mai trăii oleacă..

N-ai murit, dar mort ai fost;

Timpul tău fără de rost

A-nceput să aibă sens,

Să respiri cât mai intens

Și din cea mai mică clipă

Vezi cum Raiul se ridică.

Nu ai timp de plâns de jale,

Fierbe sângele in cale;

Ți-ai pus gaj intreaga viață,

Pentr-o clipă de speranță,

Pentru clipa cea din urmă,

Când fiorii-ți fac cunună.

Mai târziu am învățat,

Cine sunt, și am aflat,

Cu păreri de rău în suflet:

Omul vechiului păcat;

Lumea mare, lumea nouă,

Poleită-n stropi de rouă,

Irosită pe din două,

M-a pierdut, și v-o las vouă...

Animalice cadouri,

Vis scăldat doar in zerouri;

Prefăcute-n reci tablouri,

Suflete fără ecouri;

Sfărâmată-n zeci de rânduri,

Viață lungă, doar prin gânduri,

Amăgită de capturi

Și-a iluziei frânturi;

Uiți că-n noi e nemurire,

Ce se zbate de uimire,

Fierbe în dezamăgire,

Zace spre a sa trezire; 

Și strivind sub talpa grea,

Mult păcat din viața mea,

Ce perfid își ascundea:

Binele, sub formă rea;

Am ieșit la suprafață

Să-mi trăiesc o nouă viață,

Și-n a inimii balanță,

Doar prin EL primesc speranță!

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..

oare de ce nu

se duce pe pustii mintea

când vede acelaşi lucru

aceeaşi stradă

acelaşi program

aceeaşi stație de metrou la

care trebuie să cobor

apoi la care trebuie să urc

acelaşi fel de mâncare

aceeaşi muncă

acelaşi tot tot tot

în toate toate toate

de ce mai poate

de ce se mulțumeşte cu puținul

care cândva părea infinit

dar vai vai doamne ce finit e

totul şi de ce sunt la sfârşitul cursei

dacă cursa e aceeaşi constantă

obsedantă

de ce nu se întâmplă nimic opus de rutină

de ce e cursă de şobolani

şi de ce încă nu văd nicio cortină

măcar o barieră vă rog

un semn ceva orice

nici soarele nu mai prezintă fascinație

vreau departe

vreau acasă

dar nimic, nici măcar una nu mai e,

nu mai e bună

nicio prefăcătorie că aici e perfect normal

ce actriță ar mai putea

căra replici

când până nici actrița actriță nu mai e.

Iubesc!
Oare iubesc?
Pe cineva? Pe mine?
Pe mine măcar un pic
Că doar de aia mai respir
Pe altcineva?
Părinții, prietenii, colegii...
Țin la ei!
Dar asta e iubire?
E cam goală
Sau
Eu sunt cam goală

Vreau să simt
Exact...
Tot!
Și într-un final
Simt
Exact...
Nimic
Și toți cred că îi iubesc...
Și o fac
Fără să simt

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...

În turnul de ceară lumina s-a stins, 

Un frig fără margini de tot m-a cuprins.

Cuvintele-s corbi ce se-asază pe prag,

Mâncând din speranța ce-am dus-o cu drag.

Secunda e grea, un ciocan pe-o nicovală,

lar viața e doar o schită banală 

Pe ziduri, umbrele dansează-ntr-un joc,

Suntem doar cenusă,  rămasă din foc.

Nu-i lună. nu-i stea, e doar cerul de plumb,

lar gândul e-un greier tăcut într-un rumb.

Se scurge cerneala pe-o coală de fier, 

O poezie neagră... un ultim mister.

Urc o scară ce coboară în mine, 

Trepte de fum sub picioare de ceară 

În aer plutesc piane străine 

Cântând o absență de primăvară.

Luna e-o gaură neagră pe cer 

Prin care se scurg constelaţii de scrum,

Caii de ghips galopează-n mister

Pe-o mare de smoală, fără de drum.

Mă strigi dintr-o curte cu porţi de cristal 

Dar vocea e-o pasăre fără de glas 

Timpul e-un fluviu ce curge-n spirală 

lar umbra e tot ce din noi a rămas.

Mă trezesc si-i tot noapte, un negru oniric,

Oglinda-i o fereastră spre-un alt univers,

Unde tot ce-i real devine deliric, 

Si viata-i o strofă dintr-un ultim vers.

Îți strigă inima numele lui prin ritmul tău?

ții amintirile pentru tine peste tot pe unde mergi?

 Cine suntem atunci când nu ne simțim întregi?

Mai știi cine te-a marcat și ai sângerat?