Cumpănă

Am vrut să-ți fiu Eminescu,

Tu-mi erai Luceafăr

Am vrut sa ti dau stelele,

Tu voiai grădinile.

Grădini pentru ce?

-Pentru florile din ele,

SIi nucile sa le am!

Iarna când va veni

Vor dispărea, dar, 

Stelele si luna, 

Vor rămâne pentru totdeauna. 

Să-ți mai scriu, 

N-are rost. 

Oricum nu mi vei răspunde 

Tu ești acuma, 

O străină pe cer, 

Printre mulțime am sa te pierd 

Dar amintirea va rămâne aceeași. 

Povești fermecate am trăit, 

Albinele au murit, 

Florile s-au ofilit, 

Dar eu tot te vad zâmbind. 

Ești puternica, mă-ntreb' oare, 

Sau de iubit, n-ai fost in stare, 

Ci doar ai recitit

Ca iubirea noastră moare

Afară e iarnă și trist
Și vîntul bate agale
În suflet meu sa închis
Un gînd ce murmură tare

Un gînd despre noi amîndoi
Un gînd ce ne leagă într-una
Un suflet pereche la doi
Și inima tot numai una

Avem amîndoi un destin
O soartă și o cărăruie
Pe care noi mergem alin

O seară petrecem în doi
Și mîine plecăm noi în zare

Tot caut și caut o iubire stătătoare 

Un trandafir fără zimți 

Un arici fără spini

O iubire ce nu mai trece 

Ce stă, nu petrece 

Poate că cer prea mult

Poate că cer prea puțin 

Oricum ar fi, eu tot o susțin 

Și o caut și o sper 

Cum și soarele caută luna pe cer 

Știu că există, știu ce e acolo

Ascunsă după orizont 

Ca și cum se joacă de-a v-ați ascunselea 

Un joc primejdios 

Ce devine din ce in ce mai dureros

Dar cu cât o caut mai mult 

Cu atât sper mai puțin 

Inima îmi seacă, se usucă 

Și zace acum ca o floare ofilită 

Disperată pentru apă sfântă 

In mijlocul unui deșert uscat 

De mult uitat 

De mult abandonat

Acum ca nu ti-am scris de mult,

Ce ar mai fi de spus?

Ca trebuia sa te ascult,

Sau ca -mi lipsesti nespus?

Eu te-am iubit, eu te-am lasat,

Am cautat motive,

Acum ca totu-i incheiat,

Visez pe portative.

Eu am ramas  singur si trist,

Tu ti-ai vazut de viata,

Am fost mereu prins in trecut

Si n-am pasit in fata .

Te mai astept la o cafea,

Macar sa iti simt parfumul,

Ai fost candva iubita mea,

Eu prostul,ti-am dat drumul...

Privește către inimă,

Privește -n veșnicie,

Privește către cer

Fiindcă asta-ti cer.

Călător ce ești

Tu, în astă vreme;

Gândește -te la moarte

Chiar în astă clipă.

Sămânță ce rodești

Pentru Dumnezeu.

Copii ce dăruiești

Bucurându-se El.

Să dai Domnului slavă

Pentru tot ce-ți dăruiește

Chiar de pe acum

Până la sfârșitu vieți.

As vrea sa mai scriu doua cuvinte

Da cam trist afara azi 

Si inima bate încet și cuminte

De parca din cer ca în vis cazi

N-as zice ca-i vesel în casa

Fiindcă toți deja s-au culcat

Dar totuși ca mâța pe masa 

Visele mele au plecat .

Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat

De picioare Dorul 

Sa fiu poet incurcat 

Si de aripi ma cuprinde zborul ...

Iar cel ce sufera-creerul,

Nu ma întreabă nimic 

Iși face el lucrul ca greierul 

Si ma primeste de inamic.

Știu, nu sunt cea mai fericita 

Dar sunt în adânc iubita 

De sine, de ei și de ...cine?...

A ,stai ,ca Dorul vine

Ajunge pe azi atât debilizm 

Îmi pare rău de tine 

Ca vei citi fără mine  

Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣

de Alexandra

Când vorbele mor devin șoapte

Cuvintele-s prea grele..

Totuși au viață rătăcită și seacă

Tăcerea le stă deasupra stingheră,râde de ele!

Lacrimile mele ți le-am dat toate,

Amorul acum este dorul İubirea ce doare și-a luat zborul,

Visele tale sau dorințele mele sunt valurile mării ce se dizolvă,

Clipă de clipă pe țărmul unde-ți stă piciorul,

Iar scoicile albe toate sunt corul ce-ți cântă în șoapte!

Iubirea sosește iar în portul,

De unde vaporul pleacă pe norul ce nicicând pirații pot să ajungă,

Iubirea-mi să fure,

E vorba de tine sau de gingașele-ți vorbe moarte sau nerostitele șoapte!

(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Doamne, mă simt prins,

nu pentru că nu aș vrea să ies,

ci pentru că nu știu unde mă aflu.

Nu sunt legat de lanțuri,

ci de dorul de libertate

care nu mă lasă să respir.

Am umblat pe cărări false

și am crezut că mă îndrept spre lumină,

dar m-am rătăcit într-un labirint

de gânduri și visuri neterminate.

Aici, în mijlocul fricii,

nu mai știu dacă voi ieși.

Mă doare, nu neputința,

ci durerea de a ști

că nu voi scăpa,

că nu voi fi izbăvit

din mine însumi.

Căci Tu nu iei durerea

ca pe un zid,

ci o lași să crească în mine,

până ce devine locul

în care mă întâlnesc cu Tine.

Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,

simt cum mă apropii de Tine

nu pentru că aș fi ieșit

din întuneric,

ci pentru că am înțeles

că Tu stai acolo,

nu la capătul drumului,

ci în fiecare pas rătăcit.

Poate că nu există izbăvire

în sensul lumii.

Dar Tu, Doamne,

mă izbăvești

prin prezența Ta

în mijlocul durerii,

în mijlocul pierderii.

Aș vrea să fiu liber,

dar mă rog să fiu cu Tine

în fiecare zbucium

și în fiecare neliniște.

Steaua mea s-a stins,

Frunza palidă,a plâns,

Raza gândului ardea

Visului ce -mi surâdea..

Mă udă bolta cu cenușă,

Arunc cheia de la ușă,

Că să nu mă -nchid în casă,

Zdrențuită și ploioasă...

Îmi pierd urmele în zare

Și amintirile în mare;

Mă vindec când mă doare

Și zbor din nou spre soare..

Pogorâ din Cer

De regrete copleșit,

Călăuzit de înger 

Un convoi mâhnit..

Fusese izgonit 

De Judecata Sfântă,

Ce l bănui nepotrivit 

Pt ținută influentă..

Mâniat din insolență 

Creatorul venerat,

Abuzat în toleranță,

Din abis a fulgerat..

Se-ntristă în adâncime 

De ignoranța lumii,

De lipsa ei de mărinimie,

De dușmănia firii..

Hoinărise prin mulțime 

Cu speranța încă vie;

Să distingă -n omenire 

Un prilej de bucurie..

Strigăte

Afară-i iarnă, frig

În casă-i cald și bine

Se-adună toți la masă

Nu uită să se-nchine

Copiii merg la joacă

Au zâmbete senine

Se umple casa toată

De glasuri cristaline

Nimic nu îi apasă

Toți râd cu voioșie

Nu știu că a lor casă

E-o coală de hârtie

Se-aude-ntâi un muget

Urlând fuge pământul

Se scutură icnind

Strigăte cară vântul

Se năruie trosnind cutiile fragile

Căzând au pustiit familii și cămine

Hoția le-a zidit din furturi inutile

Le pasă de nimic, le pasă doar de sine

Le-a luat mintea și sufletul arginții

Îi strigă din țărână și părinții

Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții

Îi strigă din ruine urma vieții

De strigătul pământului nu-i doare

De strigătul copilului ce moare

De strigătul părintelui cu jale

Doar setea de putere nu mai moare

Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023 

Să n-ai să-mi spui că ești un om bolnav

Când stai cu tolăneala tu la mână

Și crezi mereu ce este muncă grav!

A fost prea viețuirea ta o zână

Ce te-a lăsat să dormi, ca de acum

Să-ți verși tot oropsirea pe cea bună,

Cea ce-a lucrat să nu te afli-n drum,

Să hoinărești buimac din lună-n lună?

Respectul trebuind să îl acorzi

Nu te clintește-n loc nici cât o brumă,

Căci vălmășagul de iubiri și corzi

Făcut-a soarta însăși ca pe-o glumă.

Iar îngerii când te-or chema să urci,

Și calea înspre Rai ai să ți-o spurci.

(Imagine de fundal: Wellcome Collection)