Iubirea mea goală

Umblu,
Mă plimb iar pe afară
Arde,
Soarele mă omoară
Colind,
Orașul ăsta mare
Văd,
Că vanitatea nu dispare
Pierd,
Voința asta tare
Curge,
Luna de prin zare
Merg,
Acasă la culcare
Dorm,
Fără nicio scăpare.

Poezia e profundă,

Nu prea stă ea pe la mal,

În adâncuri se scufundă,

Se afundă în total.

Cine nu vrea s-o găsească,

Să stea bine pe la mal

Și cine vrea s-o unească,

În adâncuri îi e egal.

Se deschide iar caietul
Ce-mi deține existența
Iar mă pierd printre cuvinte
Să-mi mai potolesc latența

Și scap pixul dintr-o dată
Se aud patru bătăi
Am mai pierdut încă o noapte
Paginile-s vâlvătăi

Și mai trece încă o zi
Plină de un stat complet
Realizarea nu lovește
Că viața nu-i doar caiet

Mă așez iar în odaie
Și caietul îl deschid
Scrisul meu e dat să ardă
Orice înseamnă al meu destin.

În ochi
Am niște cripte
În suflet
Eterne dorințe
Și stau toate ascunse
De soare nepătrunse
Le țin doar pentru mine
Și nimeni nu le caută
Nimeni nu știe că există

În inimă
E o teamă
În gând
Stă o tristețe
Că până la final
Final de film, de tot
Un suflet pe această lume
Nu o să descopere
Cine-am fost vreodată

Mereu în exterior
Pare sa fie doar lumină,
Chiar dacă pe interior
Întunericul domină.

Orișicine zice
Că sunt un soare,
Și sunt doar în eclipsă
Nu ard cu ardoare.

Nu pot să mă ridic
La nici o așteptare,
Chiar dacă-n față nu-i nimic
Sunt tot ascunsă în zare.

Și în viitorul sigur
Implodez învinsă,
Dar tu nu o să vezi
Căci tot sunt în eclipsă.

Stau la masă iar,
Cu un italian.

Ce să-i spun acum?
Hai să-i spun cum

Joi, pe la amiază,
Tre’ să duc o vază
Cu flori de cristal,
Că se ține-un bal.

— I-auzi, Marco! Am drum,
Drum să fie bun,
Că am de dus o vază
Cam pe la amiază,
Chiar în ziuă toi,
În ziua de joi!

Fața lui cam pică
Și-mi dă să zică:
— Dar nu pot să credi,
Azi e chiar giovedì!

Și socot eu bine,
Și să cred nu-mi vine
— Marco! Ba să credi,
Astăzi e giovedì!

Și nu stau nici pic,
În dată mă ridic
Și bag mare goană
Pentru vaza diafană.

După mine se ridică
Și începe ca să strigă:
— O să fiu pe la cafea,
Pe la cafeneaua mea.
Mă găsești tu pe acolo,
Strigi un „Marco!” și eu „Polo!”

" Nu are ochi

șerpii pe care-i ținea 

îi mănâncă mâinile"

imaginea proiectată 

de propria furie 

o devorează.

Durerea îmi furase mințile,

Mă prăbușesc fără scăpare;

Peste noapte vin ploile,

Iar răsăritul în ceață dispare.

Bucuria -mi dă iarăși puteri,

Culeg fărâme din ruine,

Îmi ia povara de pe umeri 

Și mă sloboade de suspine.

Deznădejdea,de mână cu mine 

Rătăcește prin pustietate,

Pe drumuri reci, atât de străine,

Născând gesturi necugetate.

Speranța -mi suflă la ureche, 

Subtil,o portiță îmi deschide ,

Îmi jură că va sta de veghe 

Și -n clipele mele aride.

Nostalgia-mi cântă serenadă 

Toamna târziu, cu lună plânsă 

Și mă cheamă la o promenadă,

Să -mi cânte povestea nescrisă.

Se cuibărește în mine frica,

Mă scutură pe sub haină,

Toarce în mine ca pisica,

Dispare și revine în taină.

Iubirea -mi dă fiori și mă reface,

Mă prinde -n brațe, mă sărută,

Mă smulge din a mea carapace 

Și mă întoarce lumii.... renăscută.

.... despre clipa în care pașii se intersectează, dar destinele rămân străine.

..... acea secundă încremenită într-un decor banal, când două priviri desenează o punte curată de gheață și detașare

 ....  modul în care timpul așază oglinzile trecutului, lăsând prezentul să curgă liber, cu fruntea sus și fără cale de întoarcere.

O privire fugară, un fulger de-o clipă

Secundă în care și timpul se oprește,

O bătaie ușoară din nevăzuta aripă

A unui destin ce în taină pornește.

Ea nu cere cuvinte și nu vrea răspunsuri,

E o punte de gheață și foc între noi,

Ascunde în umbră nespuse-nțelesuri

Și lasă în suflet furtuni, și apoi ...

O liniște adâncă, o caldă lumină

O poartă deschisă spre lumi nevăzute

În ochii ce trec, o poveste străină

Devine un dor de memorii pierdute.

Căci totul începe și totul se pierde

În trecerea asta grăbită și rară,

O mare de gânduri în ochiul ce vede

Cum o privire poate o lume să doară.

Poussin și încă câțiva,
un Kepler de fundal,
evident e 3 și un pic,
n-am somn.

pe noptieră am un jurnal,
o parabolă,
ceva ediție din secolul al XV-lea,
Gutenberg era?

Îmi pierd timpul uitându-mă pe pereți,
nu știu ce aștept să văd -
deficiența asta de melatonină
...nici 50 mg nu m-ar salva.
În fine,
cred că-i mai bine cu un sedativ sau ceva.

Îmi pare că-l văd pe Tyler Durden,
o tragicomedie neagră.

Sufăr de un fel de sindrom Stockholm,
aforisme tâmpite,
mă atașez de lucruri trecătoare,
de aia n-oi avea somn.

În viitorul apropiat
sper să mă eliberez de lucrurile astea,
să pot să-mi pun capul pe pernă
și să cad în vise care n-ar fi studiu de caz freudian,
ci doar un om liniștit călătorind în subteran.

Era un Dostoievski care îmi plăcea,
însemnările sale de pe acolo,
mă regăsesc în paradoxalistul...
carevasăzică
„pornind de la lapoviță”.

Parcă aș vrea să fiu undeva în New York,
unde miroase a Tom Ford,
un jazz 55b
și confort.

Mă gândesc apoi
contemplativ,
și mă fâțâi din stânga-n dreapta.
Drepturile omului...
spunea un înțelept că
existența nu ți-e bazată pe niciun drept.

Apoi mă trezesc,
ce bine că n-a fost adevărat,
și-mi închipui ziua bună ce urmează,
de parcă
noaptea nu așteaptă-n hrubă.
„Mai bună-i inerția conștientă!”

Trebuia să fiu băiat
Dar n-a fost să fie
Cel mai mare răzgâiat
Despre mine să se scrie

Să aduc onoare
Să țin linia tare
S-o fac cât mai mare
Să fiu al neamului splendoare

Dar a fost să fiu fată
De asta neiertată
De multe ori uitată
De lumea toată, toată

Am adus dezamăgire
Multă rău tatălui meu
Dintre frați, ăl mare
N-are și el un leu

Și nu vrea să știe
Că fata lui
Face cât o mie
Din fii neamului

Așa că duc povara
Parcă de strămoși lăsată
Și scriu la toată țara
Că aici răzbește o fată.

Umblu,
Mă plimb iar pe afară
Arde,
Soarele mă omoară
Colind,
Orașul ăsta mare
Văd,
Că vanitatea nu dispare
Pierd,
Voința asta tare
Curge,
Luna de prin zare
Merg,
Acasă la culcare
Dorm,
Fără nicio scăpare.