Rutină//

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.

dacă ar fi să existe

o hartă detaliată cu explicații

punctate pe margine, deci legendă,

despre corpul meu şi mintea mea,

ca un întreg care ar funcționa

îmbinat pentru şi spre binele meu,

nu cum o fac acum—hmm—

ar arăta cam aşa:

la stânga de tot cum stai şi te uiți,

deci la dreapta mea,

este o jumătate de coajă de măr,

nucile erau sfârşite, merele nu-mi plac,

sunt cele mai banale dintre fructe,

deci rezultă neironic că nu-mi

prea place partea mea dreaptă.

nu exagerez, şoldul drept chiar e

mai lat decât stângul,

la 23 am observat abia,

deci pentru explicații profesioniste

era prea târziu şi oricum nu cred

că afectează altceva decât esteticul,

iar esteticul nu e primordial;

stânga mea—dreapta ta acum,

tot pe afară suntem,

înăuntru oricum te las cu greu să intri,

de aia e mai haşurată partea de organe interne

a legendei;

legenda spune că m-am format ca tine,

în pântec la mama

şi medicina explică că de fapt

eu eram de fapt înfiripată deja încă

în pântecul bunicii—

dar, hei, medicină, eu am două bunici,

deci în pântecul căreia mă situam?

suntem ancestrali,

ha, logic;

am fost pântec în pântec,

de aia simt tot ce e de simțit

şi rău şi bun şi tragic şi

ah, stai, lumea nu se termină azi,

dar ia puțină panică demnă de

cauză de stop cardio-respirator

în uzualul pântec.

atât pentru azi,

biologia se învață în ani întregi,

de ce te-aş lăsa să o înveți pe a mea

în două minute?

Sunt un paradox pierdut în noapte,

Caut liniștea ca pe-un altar,

Dar tăcerea-mi aduce șoapte

Și un gust de teamă și amar.

Zgomotul din jur îmi cere pace,

Vreau ca lumea ritmul să-și oprească,

Dar când totul în sfârșit tace,

Gândurile încep să mă lovească.

Frica de un gol ascuns în mine

Naște monștri care nu mai pier,

Liniștea e un izvor de bine,

Dar tăcerile mă dor și cer.

Merg pe sârmă între două stări,

Sufletul în două se desparte:

Prins între dorinți și ezitări,

De ambele mi-e teamă și mi-e moarte

Sa intorci priviri e o aromă fină

Ca taina unui vin demult gustat,

Chiar dacă cel ce-a pus-o în lumină,

S-a retras din cupajul învătat.

lar lacrima de ieri nu a fost slăbiciune,

Ci doar dovada unui suflet  pur

O irosire de trăiri si pasiune

Ce s-a topit în orgoliul din jur.

O falsă pierdere-i de fapt o salvare,

Când se înțelege ecuația propriei valori

Trecutul devine o umbră-n depărtare,

Un fundal sters ce nu mai dă fiori.

Rămâne liniștea de-a merge înainte,

Pe-un drum spectaculos si regăsit,

Lăsând în urmă doar simple cuvinte

Și un capitol, ce greu s-a mai sfârsit...

Așa mă simt -
Peste tot flori colorate,
Delicate, parfumate,
Prind umorul vieții date
Inocenței și speranței
De mine de mult uitate...

Așa mă simt -
Ca griul din curcubeu,
Ca sabia lui Prometeu.
Că nu face nici un leu
Nici averea, nici puterea,
Nici respectul, nici-devărul,
Nici ideea de absolut,
Nici nimic din ce am făcut -
Căci totul va fi trecut:
Când florile or ofili
Și cerul s-o înroși;
Căci totul va fi pierdut:
Și averea, și puterea,
Și respectul, ș-adevărul,
Și ideea de absolut,
Și totul ce-oi fi făcut;
În semințe fac prezență -
Purtătoare d-inocență,
De speranță-n viitor,
Va veni și tura lor
Să se simtă tot ca mine.

Când văd lacul -
Față-n față-s eu și florile;
Mă-nvață
Că zadarnic 'cerc să-ntorc
Trecutul în viitor,
Când-i o singură constantă -
Schimbarea neîncetată.
Așa mă simt, așa mă simt...

printre lanuri

și tămâie

am promis că-i voi spune

dar e doar o confesiune,

o întâmplare a ființei mele

un deșert în indigo

care s-a uscat en gros

și-atunci?

exista o pasăre cântătoare în inima mea,

din vină nu mai are glas.

asuprită-n sinea sa,

pare-se,

îmi semăna

mă întorc la felurite,

o să uit iar cum cobor

și iarăși nu am somn

acedie

Doamne, dacă n-aș uita

aș fi în prezența Ta.

Dar astăzi mi-am amintit,

oare mai este timp?

zâmbesc

legile morale,

dar ce-i cu mine?

fost-am printre orologii,

și nu mai știu...

am uitat că ele s-au oprit,

am uitat că n-avem timp.

și acum stau în fața Ta,

plină de rușine,

fiindcă am uitat de Tine.

Sunt o persoană...

Iar asta e de ajuns.

Ziduri ridicate în al meu suflet,

Ziduri de o mie de straturi.

Lanțurile, demult stagnând pe jos,

Prinzând culori de foc,

Simțind doar un miros...

De sânge vechi și rugină.

Rănile devenind cicatrici,

Porțile sufletului s-au închis,

Devenind un vas gol...

Dar înfiorător de plăcut.

E doar liniște, o liniște plăcută,

Liniște de mult așteptată,

Liniștea de după război,

Ajungând un dulce sentiment.

E negru orasul, e negru si cerul, 

Un corb s-a oprit pe un braț de metal, 

Sub pasii greoi a-ngheţat efemerul 

În ritm de fanfară si mars funeral.

Cerneala se scurge pe ziduri murdare 

O ploaie de smoală ne spală de vii. 

Sunt portile-nchise a condamnare 

Doar ecoul suflă în odăi reci si gri.

lar gândul e-un sicriu de cărbune încins, 

În care dorinte s-au ars până-n scrum, 

Lumina e-un vis ce demult s-a desprins,

Lăsând doar tăcere si umbre pe drum.

O singură pată de alb mai tresare - 

Un crâncen bilet pe o masă de lemn, 

Dar negrul-l înghite cu nepăsare, 

Ca ultimul gest, ca un ultim semn