PRINCIPIUL DOMINOULUI

    Sunt câteodată obosit,
    Doar de cărţi înconjurat,
    Cu ochii goi, sufletul trist,
    De ani împovărat...
    
    În jurul meu cuvinte seci,
    Mi-au murmurat osânda,
    Închipuind sentinţe reci,
    Şi-acumulând dobânda...
    
    Căci am ajuns atât de jos,
    Dator cu ani din viaţă,
    Contract semnat avantajos,
    Ce te transformă în paiaţă...
    
    În mine doar o umbră sunt,
    A tot ce-am fost odată,
    Cu trupul slab, părul cărunt,
    Şi-o inima abandonată...
    
    Din luciul slab al geamului de-argint,
    Străinul mă îndeamnă,
    Să mai trăiesc o zi tânjind,
    Eternitatea încuiată-n toamnă...

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

    Toate aceste cuvinte, în care ne regăsim,
    reduşi la aceleaşi tăceri, 
    toate aceste cuvinte, ce lasă în noi, 
    urme adânci, ce nu vor trece niciodată, 
    toate aceste cuvinte, ca nişte frunze,
    căzând fără rost...
   

    Cuvinte, ca nişte păsări speriate,
    zburând către înaltul fără cântec, 
    fără formă, fără suflet…
    cuvinte, ca nişte mâini întinse,
    cerşind milă...

    Inutile cuvinte,
    de-acum am să tac...

   Te voi căuta mereu cu ochii închiși,
    Acolo unde, într-o mare albastră de iriși,
    Apusul de soare arde mocnit în ochii tăi,
    Iar trupul tău curge fluid în munți și văi...
    
    Te voi căuta cu mâinile întinse-nspre cer,
    Așa precum orbul își caută drumul prin ger,
    Pipăindu-te cu patimă până la lună și stele,
    Memorându-ți, pe-întuneric, fiecare petec de piele...
    
    Te voi avea cu buzele arse de setea de tine,
    Cu vinul ființei tale curgându-mi prin vine,
    Îmbătat de aroma de tei al părului tău,
    Mă plec peste tine - ca o umbră, ca un hău...
    
    Te voi avea din amurg și până în zori,
    Cu trupul ostenit pe un pat de iarbă și flori,
    Te voi avea, cu orice preț, din nou, la noapte -
    Căci în noi mocnește un jar clădit din șoapte...
    
    (Partea l-a, Ciclul „Căutări”)

    Noaptea trecută din mine nu piere,
    Căci tu ai curs în mine ca o miere,
    Fluid, cu vârful degetelor de mătase,
    Ca valul, ce cu țărmul se certase...
    
    Amurgul s-a topit încet în noapte,
    Lăsând în urmă numai fructe coapte,
    Tu nu m-ai vrut și nu mi-ai auzit suspinul,
    Dar ți-am simțit oricum, pe buze, vinul...
    
    Și îmbătat de-a ta aromă dulce și subtilă,
    Ți-am sărutat cosița aurie de copilă,
    Căci încă mai purta parfum de tei,
    Nectar amestecat cu ambrozie de zei...
    
    Și te-am privit spre zarea ce se stinge,
    Cum umbra ta mi-a curs pe răni în sânge,
    Iar din amurgul tău am rupt o lacrimă albastră -
    Să ardă-n pieptul meu deschis, ca o fereastră...

    Te voi uita, încet - iubind, cu disperare,
    Strivind în ochi a lunii rază călătoare,
    Rătăcind prin cenușa gândului de ieri,
    Azi vei renaște subtil, în blânde adieri...
    
    Mă vei uita, cu egală și dreaptă măsură,
    Așa cum ai trecut de-a sărutării mele arsură,
    Și de voi rătăci îndărătul pleoapelor tale,
    Am să mă pierd în lacrimi amare și totale...
    
    Și-apoi, eliberați de a noastră făptură,
    Ne-om pierde din nou între iubire și ură,
    Regăsindu-ne printre frunze uscate și jar,
    Printre cuvinte și gesturi făcute-n zadar…
    
    Și de ne-om aminti, într-un final, unul de altul,
    Tot împreună vom face, cu bucurie, "saltul",
    Ne-om căuta și-om găsi iubirea noastră,
    Zburând către înalt, precum o pasăre măiastră...
    
    (Partea a IV-a, Ciclul „Căutări”)

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…

Când Cuvântul a prins făptură

Și tăcerea a cuprins

Nu știa minciuni sau ură,

Dar cu ele s-a deprins.

Cei Trei,Cuvântul au închis în dom

Să nu rostească adevăr

Șoptit voinței unui super om

Căruia ei îi pun la spirit,suflet,ivăr.

Cal alb caleașca trage,merg negru osii împinge

Șuvoi de lavă ciobește infatuarea

Privesc la oameni,trist inima îmi ninge

Codul pentru dezactivare a matricei este uitarea.

Dragostea,o potârniche speriată,de hidoșenie agasată

Doruri, patimi,năzuințe din orgoliu s-au născut

Mintea archonică prin disciplină este dresată 

Mai bine când Cuvântul era mut?

Se trezește încă un dormit,ia demiurgi în tăvălug

Vede,în a lor urzeală,mizeriile ce au făcut

Matricea se dizolvă,călăii ard pe rug

Armonie,împăcare și Cuvântul a tăcut.

Ne-arată sfântul Eminescu, în cea de-a cincea lui scrisoare,
Puterea ce-o are femeia, să te ridice sau, coboare.
Ne-arată sfântul Eminescu, și-n nestematul lui luceafăr,
Cum te distruge chiar femeia, sau din orice, te scoate teafăr.

Da, doamna cea de lângă tine, e singura care alege
De-ți va fi rău sau vei fi bine, de vei fi sclav sau vei fi rege.
Vezi lumea ce ne înconjoară, cum e zidită de femei!
Ea-i singura ce dă putere, celui ce-i dă iubirea ei.

Cum nențeleapta Cătălina, avînd răbdare prea puțin,
A dat puterea de luceafăr la servitor, lui Cătălin,
Ce nici măcar n-a folosit-o, ne-nțelegând cât e de mare,
În schimb, luceafărul cel veșnic, căzut-a-n veacuri de uitare,

La fel e când îți dai puterea, prea timpuriu unei femei,
Ne-nțelegând ce se ascunde cu-adevărat în mintea ei.
De vrei s-o faci a ta zeiță, sperând că zeu vei deveni,
Așteaptă dar să vezi ce-alege-nainte de-a te dărui.

De vrea să vadă diamantul ce-l porți în inimă și-n gând,
Sau va alege-o scânteiere, a unui ciob frumos, de rând.
Vrei sufletu-ți să-i pui pe masă? Așteaptă și, vedea-vei poate,
De merită a ta iubire, de merită mai mult de-o noapte.

    Cuvinte grele şi totale, 
    au înflorit adânc în mine, 
    fragile mici corăbioare, 
    ce zboară spre-ntunericul solar...
    
    Căci ăsta mi-e destinul; asta cartea, 
    cu pagini scrise în zadar... 
    ştiind, că fiecare rând din ea, e-n mine 
    ca fulgerul născut din jad.

De ce tu, omule,

cauți supărările sufletului?

Mereu cu cearșaful la ochi,

respingând adevărul celor din jur.

Ai un suflet atât de pustiu…

Unde ești, o, tu compasiune?

Unde ești, o, tu iubire?

Unde oare ai fi tu, bunătate?

Ești un vampir,

nesătul de sentimentele oamenilor,

iar privirea ta tăioasă

distruge energia tuturor.

Care ar fi poarta luminoasă?

O tot caut… de zile întregi,

iar mintea mi se deșteaptă

despre culorile reale ale lumii.

Mi-e foame de ceva bun

sau poate chiar de-o carte,

poate chiar o să-mi impun

să pot citi de toate.

Vreau să scap de tot

din lumea asta crudă

plină de-un antidot

care ne lasă-n urmă.

Cartea e scăparea

căci are valoarea,

cheia spre un univers

cu totul mult mai divers.

Timpul zboară, dar în cărți

de pagini este captat

si de noi împrumutat.

Pătrundem deșerți în ea

căutând tot ce-am pierdut

și ieșim ca pasărea,

cu timpul înapoi cerut.