Orbire

Fără miere, unde să merg, încotro s-o iau?

Dragă bunică, dragă, ții minte câtă mai mâncam?!

Fără miere dulce, așa cum o făceai demult,

Cum să trăiesc acum, niciun zumzet nu mai aud...

În borcanul de pe masă, văd doar o urmă ștearsă,

Cândva era bine pitit; acum e gol și risipit,

«Și bolile trec totuși cândva, nu-i semn de piază rea»,

Cum obișnuiai să crezi; zile întregi să-istorisești...

Dragă albinuța mea, am rămas singure noi două,

Două povețe ce se scald' cu greu pe-un pat de rouă,

Ce pentru mine era cândva dimineață,

Pentru tine acum e doar un ciob dintr-o faianță...

Și-n zilele mele bune când vreau să te-ntreb ceva,

Sper că-mi vei răspunde bătând încet cu aripa...

Și bățul de chibrit pe care obișnuiai să stai s-a rupt,

Să nu-ți pară rău de mine; și eu voi pleca curând din stup...

Fără miere, unde să plec, ce să fac?

Dragă bunică, dragă, cum să fac să mă împac?!

Fără nimeni în jur, fără roiul de-altădată,

Acum e prea pustiu; aici nu mai sunt «acasă»...

Mă trezii și văzui în oglindă,

O pată ca o urmă de pantof închisă–

Pe chipul meu; o durere aprinsă,

Stătu în transă, parcă amorțită...

Pe arșița acoperită de duhoare,

Singură nu respiră, ci moare,

Aplecată cu mâna-ntinsă la picioare,

Se prefăcu-ntr-un junghi tot mai mare.

Deranjat de chinul ce-l îndură,

Mă grăbii spre găleata cu untură,

Și-o vărsai pe toată, cu repezeală-n gură,

Să-i redau pe loc privirea ei cea pură.

Din dorința salvării morții cu-a mea față,

Din perete, lama mă cutremură de-ndată,

Și privii spre singura oglindă atârnată,

Și văzui o față distrusă și pătată.

Mă sacrificai în suflet pentr-un bine,

Ca să cadă cioburi mii și mii pe mine,

Tăieturi pe față-mi mai creară,

Dureri și-o strigare cam amară.

Când în locul umbrei din sticla rară,

Sângele-mi dădu parcă din nou să sară,

Crăpă și rama de p-acel perete,

Să n-aibă cine-o plânge după sete.

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

Au plâns cu toții la pomana stejarului fără frunze,

La întoarcerea spre casă, au început să se amuze,

Cu batistele la nas stăteau surori și cumnate,

Vecinilor le fuseră milă, văzându-le îndurerate,

foarte păcat de așa moarte...

Cu capu-aplecat în pâmânt mărșăluiau pe drum bărbații,

Ascunși dup-ale lor neveste mai ceva decât amanții,

Se cuplară în perechi amăgite, distruse de-o așa soartă,

Să scape de văzul lumii de parc-ar ocoli vreo baltă,

tristă mare a lor soartă...

Într-un ceas târziu se-ntinde sulul tragic de hârtie,

Însă cine, cât primește, nu scria, n-au vrut să știe,

Agățătoare de soți, doamnele s-au văzut stăpâne,

Se grăbeau s-orânduiască greșeala rudelor bătrâne,

ce pornire, doar timp era și mâine...

Glasuri reci de rocă tare imitau pe rând copiii,

Nu-ncăpea loc de tocmeală, cât bine le-au făcut bătrânii,

Cu gândul la dorințe multe, s-au retras în spate frații,

Goana după acel nimic a provocat multe tentații,

noroc aveau, dar în alte spații...

Observând împuținarea sângelui întors pe față,

Au dat buzna cu toții în locul ascuns de sub casă,

Cu zâmbetul pe buze i-ar fi privit atunci bătrânul,

Povara altora va fi să le sape lor mormântul,

s-audă plânsul, plânsul și iar plânsul...

Îngrămădiți între feline, copiii îndată căzură,

Netrebnicii porniți pe treabă până și brațele-și mutară,

Ca fiarele la vânătoare, și mamele și-au străpuns privirea,

Până ce-n casa lor dragă nu se mai simțea decât tămâia.

Se sparg două ferestre — prima de la intrare și a doua la alegere,

cioburile se pun pe pagina ziarului cu loteria,

și adăugați la final bijuteria, 

o piatră roșie, dintre cele sugerate de artizanul de peste trecere;

Se taie două-trei capilare — de preferat dintre cele de la degete,

și stropiți fin peste toate cele mai sus culese,

astfel încât să ia asupra lor acea tentă sau nuanță aprinsă,

care să nu trădeze intenția de nestemată promisă;

Se vizitează câteva case — una, două, poate chiar trei,

despre care știți că așa ingrediente dețin și ei,

și le împrumutați cu grijă pentru mai târziu,

lăsându-le în schimb o pietricică și mesaj cu ,,vă mulțumim!";

Se are în vedere discreția cu care vă umpleți traista,

și nu apelați la manevre care îngreunează situația,

mai improvizați și dumneavoastră câte o înfățișare,

cu care vă prezentați mai apoi la o posibilă vânzare;

Dacă v-ați împotmolit la vreun pas, din păcate,

ori artizanul, ori ceilalți invidioși n-or să vă lase în pace,

așa se întâmplă de obicei cu fiecare investiție riscantă,

mulți pierd din vedere o șansă și mai puțini o și realizează!

Am târât un sac cu greutate mare,

și mă opream, și mă gândeam...

apoi,

în distanță am zărit un izvor,

curgea mai lent pe lângă mergător.

Mă dureau brațele așa de tare;

cui mai trebuia să-i cer eu iertare?!

și auzeam,

auzeam în depărtare un urlet, și nu era–

decât sufletul meu sătul, fără răbdare.

Am privit adânc la diavolul din plasă,

nu se mișca când pe jos carnea-i era trasă–

și mă înșelam singur,

simțeam că s-a trezit, și ceva, ceva mai tare–

mă ardeau puternic cele două palme.

M-am gândit atunci să-l car în spate,

și nu mă opream în a mea disperare,

și sus,

l-am luat apoi în cârcă să merg mai departe,

cu pașii mei mărunți, cu spatele la soare.

L-am tot cărat și mă uitam în zare,

să găsesc o umbră, un loc de iertare;

și-am plâns,

când mi-a luat foc spatele cu tot cu haine,

și le-am dat jos înainte de moarte.

Am trântit oroarea într-o groapă adâncă,

dup-am fugit în teroare undeva pe-o stâncă–

și-am obosit,

am obosit de picioare și m-am prăbușit aproape,

lângă un morman înfășurat de gheare.

Am privit înaintea mea să găsesc alinare,

să mă-ndrept din cădere, să urc spre altă cale,

și-am râs,

am râs în ultima-mi suflare, fără oprire,

și m-am trezit într-o vale, surzit de disperare.

Pe când m-am ridicat de pe salteaua tare,

au prins viteză spintecătoare ferocele javre–

și-am căzut,

am căzut lat, cu capul crăpat, lâng-o margine de mare,

iar picioarele-mi erau din nou trase prin foc și disperare

și mai mare...

Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.

Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.

Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.

Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.

    Valuri comune şi banale m-au înfrânt... 
    scuipat de scoici în frânturi de cuvânt, 
    vasal, în sfârşit, pe ţărmul fierbinte 
    mi-am lăsat trupul pustiit de dorinţe,
    şi-mbrătişat de-un cer albastru şi ostil
     - ca polenul de pistil -, 
    mă-nalţ către genunile adânci 
    spre curcubeiele-ncrustate-n stânci, 
    ce cad din înălţimi solare
    ca nişte lacrimi de cristale.

Greșesc necontenit pe drumul către Tine
Și cad în fiece capcană lăsată-n calea mea...
Transform în rău tot binele din mine
Și tot păcatul devine povară grea...

Oh! Dumnezeule Înalt! Câtă durere!
Eram în Rai și-acum sunt în cădere...
Oh! Dumnezeule Preabun! Și câtă vină!
Nu merit nici iertare și nici milă...

Și totuși strig spre Tine: miluiește-mă!
Ești singura nădejde care mi-a mai rămas!
Oh, Doamne, Dumnezeul meu, miluiește-mă!
În mâna Ta destinul, viața-mi las!

Fă Tu cu ea ce crezi de cuviință,
Căci eu, din neîfrânare și din a mea voință,
Am rănit îngerul cel mai blănd cu putință!...
Crezând prea mult în mine... am fost în necredință...

Iubit-am fîrî margini și-am fost iubită,
M-a protejat, așa cum mi l-ai dăruit,
Dar din pricina mea acum am inima rănită,
Căci din pricina mea... eu l-am rănit...

Și plâng, căci știu că, pentru mine,
Îngerul ar fi dat orice avea...
Și plâng, căci știu că sunt de vină,
Căci i-am rănit adânc încrederea...

Oh! Doamne! Te rog: miluiește-mă
Și vindecă nelegiuirea ce-am comis!
Oh! Îngerul meu! Te rog, iartă-mă!
Iartă-mă că iubirea și-am ucis!...

Greșesc necontenit și merg spre moarte...
Oh! Doamne, scapă-mă, că pier!
Sufletul meu se adâncește-n noapte...
Oh! Doamne, miluiește-mă, că pier!

Lacrima, Doamne, nu-mi opri în viață;
Nu mă lăsa să uit ce am greșit!
Știu că nu merit, dar mai dă-mi o șansă
Să îl iubesc la fel cum m-a iubit...

    De ce plângi Doamne ? 
    Lacrimile tale-au pârjolit pământul… 
    Cerul s-a urnit şi iată Luna, 
    Care-i Soare-ntotdeauna… 
    Îngerii-au cetit în stele 
    Ce sunt lacrimile Mele. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    Pe umerii cui… 
    Iartă-ţi copii tăi goi, 
    Trişti, se arată şi noi… 
    Spăşiţi s-au rugat către Mine 
    Să-i plâng şi să-i curăţ de vine. 
    
    De ce plângi Doamne ? 
    De ce…
    
    Poruncile Tale-s pe cer luminat, 
    Tablele legii nu mor niciodat’… 
    O mie de ani se ridică în zori 
    Şi-or stinge-ntr-o-clipă o mie de sori.

În a universului  palmă ,

plângea un pui de soare

Imortalitatea sa jelea fragilitatea lumii muritoare,

cu lacrimi de viață.

Un strop pică pe Pământ ,prefăcându-se într-un șnur de aur

îmbibat cu amintiri câte un suflet stele are .

Degetele mi l-au cuprins

și tot ce am văzut

a fost marea.

O mare de lacrimi de soare .

Pe cât de sclipitor albastrul de la suprafață,

pe atât de rece dedesubtul lor

Voiam sa le miros esența

Si s-o strâng la piept

M-am aruncat .

Știam că locu mi-e sub soare ,

dar marea mă striga pe nume ,

la fel cum Eva voia a știi

mărul ,

ce gust are .

Încă două bătăi de inima și-aș fi fost acolo ,

dar începuse în zare ,

o furtună.

Navighez încă de atunci

si mă întreb când oare

voi reuși

sa încerc marea cu degetul .

În labirintul nostru plin de patimi,

Ce se numește viață,

Conviețuim,

Cu toții, culori cu aceeași nuanță,

Înecate în marea cea de lacrimi.

Mulți ne-am pierdut de la plecare,

În labirintul încurcat,

Și-așa stingheri,

Ne-am îndreptat,

Spre drumul cel încins de soare.

Descurcăreți din cale-afară,

Cei mai viteji s-au arătat,

Și victorioși,

Dar au uitat,

Că drumul le-a fost îngustat.

Cel ce nu învață de pe drum,

Nu-i cel ce-a învins, ci trecător,

Adevărata învățătură,

E în mâna celui muncitor,

Ce ține soarele acum.

Astăzi, distrați și buimăciți,

Privim doar scopul din final,

Pe drum se așează colb în straturi,

Astăzi, este ceva normal,

Să avem victoria în dinți,

Dar mintea,

Iată,

Rămâne în labirint blocată.