Mediocritatea

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

S-a dus iubirea,
În tainică noapte.
Umblă cu călcâie goale,
Pășind pe șoapte.

Suspine susură,
În tainică ploaie,
Luna se scaldă-ntr-o baie
De lacrimi greoaie...

Pe jos e ghețuș, cerul e smoală,
E rece afară.
Crengi încărcate de sloată,
Sunt rama tabloului în care luna se-arată.

M-afund în abis,
Abisul se-afundă întru mine.
Vântul bate, stau singur cu sufletu-nchis,
Amorțesc, și simt cum noaptea fură iubirea, dar uită de mine.

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.

Ploi mărunte cad pe inimile reci
Ce-și mărturisesc iubire imposibilă în veci.
În zadar vrei tu să le culegi
Și să le cerni precum se cern mugurii pe crengi.

Ele-s grele, atârnă greu,
Ar apleca copacul sub a lor povară.
Lasă-le în tihnă, să doarmă somnul lor de veci în stâncă
Eternitatea fiind neajunsă ca dorul să și-l plângă.

Mi-e dor de vremile trecute
Pe care le-am pierdut dinadins prin mine
Iar acum zburdă lasciv
Călătorind din suflet înapoi în minte...

Mi-e dor să cred,
Că suferința-i trecătoare.
Iar iubirea mi-e datoare,
Să sălășluiască-n inima mea temătoare.

Să cred că bucuria e eternă,
Când e doar o stază efemeră
Păcălindu-mă de mic copil,
Ca o formă fără fond pe care tot încerc s-ating
Reprezentând doar o himeră.

Culcă-ți somnul,
Înăbușă-ți memoria.
Ți-a pierit steaua,
Și cu ea s-a dus și gloria.

Frânge-ți aripile duhului tău neînsemnat
Taie-ți respirația
Ce-n sus l-a tot purtat...
Pleacă-ți capu-ngândurat.

Lasă ploaia să prelingă
În negura de catifea a nopții
Lacrimile tale-amare,
În crevasele orbitei oculare.

Simți cum luna vine mai aproape
O aduce, poate, visul
Și-o așează pe sub pleoape
Să privești mai clar abisul.

Ne risipim in univers,
Ca lacrimile-n ploaie.
Suntem tot ce nu putem vedea,
Stând cu ochii rătăciți în soare.

Exista un lanț,cel mai teribil lanț ce ne încătușează,

Ne da durere,lacrimi grele-n noapte,

Dar și dorința de-a trăi intens,

Ne întrebăm ades cu triste șoapte:

De ce destinul astfel a ales?

Și l lanțul acesta greu și rece

E gândul la ea, nemiloasă moarte.

Sunt lacrimi de durere ce azi purtăm în noi,

Sunt secole întregi de mii și mii de ploi,

Un amalgam ciudat de sincere regrete,

Păcatul Evei poartă a Domnului pecete.

Cortegiul funerar și doliul ce-l purtăm

La pieptul îmbrăcat, dar parcă și mai gol,

Sunt semnele tristeții, al marelui păcat,

De a-ți cunoaște taina, mărite împărat.

Cu remușcarea în suflet, cu inima zdrobită,

Cu plumb topit în sânge și în privire frică,

Călătorind prin lume și pregătind morminte,

Noi ne rugăm la tine și la icoana-ți sfântă,

Să ierți păcatul Evei e a omenirii luptă.

Am urcat un vârf de munte

Și am atins cerul cu gândul.

Pe al lui abis să-l înfrunte

Omagiul cântându-i colindul.

De sus privind către vale

Imaginația mea dă roade.

La sunete clare de cavale

Oamenii-s subiect de balade.

La poalele muntelui bătrân

Apa lină și o pajiște se-ntind.

Acolo flora și fauna rămân

Frumusețea naturii amintind.

Cărarea ce duce spre culmi

Aceeași este și spre înapoi.

Păstrezi verticalitatea din ulmi

Și melodiosul sunet de cimpoi.

Sărac nu-i cel lipsit de informație,
Ci cel ce fuge de-a cunoașterii tentație.
Nutrit cu vorbe goale, din-ndoieli fabricate,
Boceste-ți mila și împrăștie otravă,
Întreține-ți credința înainte de-a deveni epavă.
Știința-i viciată, când nu vrei să o înțelegi,
Blestemat te naști, victimă pentru eternitate,
Și te stingi uitat, fără de identitate.
Sărăcia e lipsa de curiozitate.

Sărac nu-i cel lipsit de trăiri fastuoase,
Ci cel ce viața-și țese din iluzii vanitoase.
Sprinter în goana după aur și coroane,
Echipat cu trufie și ochelari de cal,
Alergi pe pista-nsângerată de oseminte,
Spre linia de finish, profanând morminte.
Bețiv de sine, sorbind distilat de viclenie,
Îți sunt străine valorile de empatie și omenie.
Sărăcia e atunci când cauți doar îmbogățire.

Sărac nu-i cel lipsit de mângâiere,
Ci cel ce-n suflet își zidește bariere.
Instruit în arta rece-a supraviețuirii,
Retezând cu bardă ascuțită rădăcina firii,
Om de piatră să ajungi, temnicer cu lanțuri vii,
Complice a sufletului înlănțuire să devii.
Spirit deținut, în celula umedă condamnat la putrezire,
Ai fost om când l-ai avut, sau acum, când l-ai pierdut?
Sărăcia este autocenzurarea sufletului.

Oamenii,

stiu ei totul

Si totusi stiind nimic

Intr-o mare de "info"

Intr-o mare de nimic.

Parand ca niste zei

Lucrand ca niste lei

Dar tremurand in ei

De frica, de teama de ei

Insisi.

Cautand raspunsuri

In nesfarsite incercari

Cautand comori

Dar rareori cautand,

nestimate valori.

De-a dreptul patetici* 

Oamenii, 

fie atletici,

domni directori

mari actori,

si alti temerari,

In slujbe decente,

care par marete

Dar mici, putini iubitori

De sens, de valori.

Suntem toti intr-un tot

Plin cu de toate

Dar gol 

Dar goi

de vise, idei, valori, 

Adevarate comori!

Suntem nimic

Si de-a dreptul,

mici iubitori.

05.02.2023, 20 ¹², Elblag, Poland

Suflet curcubeu ce te înalți acum

Din mlaștina durerii ca un fum,

Fum colorat dispersat in eter

Lăsând în urmă trupul efemer

Te diluezi în sferele înalte 

Uimit de-a ta imponderabilitate 

Eliberat din chingile de lut

Te integrezi total în Absolut.

Nu mai privi- napoi, nu are rost

Să vezi din nou pe unde ai mai fost?

În sus, și tot mai sus e drumul tău 

Ce ai lăsat în urmă e tot ce-a fost mai rău.