S-a dus iubirea...

Într-un scrin din lada mea de amintiri,
Am păstrat tainic un luceafăr.
Ca și atunci când noaptea se va stinge,
Cu razele-i de aur, în camera pustie el va ninge.

Iar tu te vei învârti intr-un glob de sticlă, aruncat într-un ungher,
Și vor cânta din harpă îngerii de fier
Vei dansa-nlemnită în ciuda timpului stingher,
Te vei roti-ntr-o piruetă, când orologiul va bate miezul nopții în efemer.

Acum e liniște,
În camera de vată.
Amintirile-s împachetate-n ladă,
Pe care pânze dense s-au croit,
Ce au fost atent țesute
Din ițele trecutului nost timp.

Când aproape că muri speranța
Ne apropie distanța.
Și în șoapte reci, dezacordate
Ne-auzirăm glasurile înghețate.

Apropierea ne-a îndepărtat
Fiindcă timpul ne-a uitat.
Fixați am fost în plan trecut
Când am uitat și cine sunt..

Ne surprinde viitorul
Cum infinit se derulează
Precum ața pe mosorul
Unei vieți încă-ncâlcite
Între lacrimi și cuvinte..

În vremuri de restriște,
Cortina liniștii începe să se miște.
Iar în văzul tuturor,
Vidul se dezvăluie amețitor.

Mi-aș culca încet tâmpla pe iarbă
Să mă mângâie încet pe barbă,
Ape de odihnă, unduitoare,
Ținându-mă captiv într-o vâltoare.

Să mă zbat cu brațele închise,
Să-mi pironesc privirea către cer,
Să mă cutremur când mă trage în abis,
Ancora regretului etern.

Cu zbierete să-mi suflu singur în catarg
Căci mă îndrept grăbit în ape de odihnă
Spre fundul râului unde se-anină
O epavă-n care voi lua ultima cină.

Iar, apoi, la babord voi adormi,
În ape de smarald ce se prefac acum în gri.
Trag jaluzelele pleoapelor de-a pururi,
Învelindu-mă cu ape de odihnă...

Mă cobor în ceruri.

Plutește amorul nostru stins,
Peste ochiuri de apă.
Sucombase-atunci când noi l-am prins
Cu capul cufundat în apă.

Fuse amorul virtuții-nchipuite,
Nemeritoriu arogate.
Tăvălit ca bulgărele între indivizi
Cu capetele până la pământ plecate.

Împărțit a fost amorul
Ca lumina de Înviere.
Nepalpabil, necredibil, dar totuși seducător
Propagat de-un bâlbâit cu un ton îmbietor.

Amorul colectiv intr-o lume fără fond
Prea frumoasă pentru a fi adevărată
Se pretează pe imaginația oricărui individ.
Nu simte nevoia de a fi verificată;
Dând viață și celor mai morți dintre muritori,
Mai ceva ca o gură de apă.

Se cuibăresc în pieptul unei stânci
Două inimi monolitice, de piatră.
Nemișcate de seisme emoționale-adânci
Din care nu mai rezonează cutia lor toracică crăpată.

Ploi mărunte cad pe inimile reci
Ce-și mărturisesc iubire imposibilă în veci.
În zadar vrei tu să le culegi
Și să le cerni precum se cern mugurii pe crengi.

Ele-s grele, atârnă greu,
Ar apleca copacul sub a lor povară.
Lasă-le în tihnă, să doarmă somnul lor de veci în stâncă
Eternitatea fiind neajunsă ca dorul să și-l plângă.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

Eu nu renunț la tine!

Tu ești acel ceva nemuritor..

Cum să renunți la nemurire,

Cum să omori un inocent amor?!

Eu nu renunț la mine..

Căci m-am topit demult în ființa ta,

Eu mă iubesc mai mult acum pe mine

Tu fiind aici ,acum în inima-mi ce-ți aparține!

Eu nu renunț la noi!

Căci nu suntem o complicată amăgire,

Noi suntem tot ce-i scris despre iubire,

Eu nu renunț, tu nu renunți,

Noi suntem dragostea,

Iar dragostea ne are pe-amândoi!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Să vezi și să nu crezi, ne-am împăcat. N-am nici cea mai mică idee cum ne-am regăsit. Stau de câteva luni bune și nu găsesc niciun răspuns nici în mesajele noastre,nici în capul meu.

Tot ce știu e ca ne-am împăcat. Am o teorie că Dumnezeu ne-a făcut să ne întâlnim în ajunul Sărbătorilor de iarnă. Am consumat alcool împreună de Crăciun, de acolo se și vedea cat de mult mă placi dar nu știi cum să o spui. Nu mi se pare întâmplător. Noi doi în același timp, în același loc se întâmplă foarte rar. Oficial, pot spune ca mă simt împlinită. Nu m-aș fi gândit niciodată ca mă voi putea îndrăgosti de omul pe care l-am pierdut deja o data, la mine acesta e imposibilul. Posibil ca ne merge bine, cu toate ca te bat la cap zi de zi, dar amorul meu, zi-mi tu, l-ai compara tu cu un altul? Oh, ciudat ma mai simt, am ajuns într-un punct în care nici fluturii nu mai încap la cat de mulți sunt. Au început să-mi zboare pe la cap. Mi-am pierdut mințile, mi-ai dat lumea peste cap,oriunde m-aș gândi parcă tot tu îmi sari în gând. Nici nu știu ce să mai simt ca tac,vorbesc prea mult,rad,plâng, le fac pe toate laolaltă. Vai, dar ce să vezi? S-a îndrăgostit inima mea din nou de tine? Mi-e greu să cred, dar mai bine zis nu-mi convine, căci orgoliul îmi bate în spate. Observ cum Dumnezeu ne supune la obstacole mari, pentru ca știe ca putem trece peste ele.Privesc la brațu-mi stâng și te văd pe tine agățat.

A trecut așa repede timpul… parcă ieri  …parcă ieri mi-ai dat primul mesaj;parcă ieri a fost primul sărut,primul te iubesc frumoasa mea.Parcă ieri am primit prima scrisoare; prima mea îmbrățișare.

Și țin minte ca ți-am zis ca dacă aș vrea să te las te-aș lăsa doar cu condiția ca mor eu. Nu m-am așteptat niciodată să rămân fara tine. Au trecut așa mulți ani încât ai devenit doar o amintire. Mormântul tău e plin de flori plantate de mâinile mele. Îmi este dor de tine. Știu ca timpul meu se scurge odată cu toamna asta timpurie care mă tot împinge spre pieire.

Ma asez si stau aici

Si in gand esti tot aici

Langa mine , pe o banca

Ce era candva a noastra.

O, canta din ora-n ora

La fiecare cincizeci si noua

Canta cu amintiri ,miros de scrum

Si lectii de chitare din anii buni.

Varsă-ți-n mine, pârâu de romanță, 

Torentele-ți reci ce-mi sunt speranță,

Topește-mi trupul în apa-ți pură,

Îmbrățișarea ce-atinge a brumă. 

Dar apele-ți repezi în juru-mi coboară, 

Prin piatra spartă speră să moară, 

Amorul te fierbe și boarea se-nalță

Mângâind pe-altul în picuri de viață. 

Trupu-ți se-ndoaie de maluri murdare

Găsind râul ce-adună în joasa cale,

Apa ți-o fură, ți-o amestecă în sare,

Topind-o cu altele-n drumul spre mare. 

Brațele-mi deschisei să te țin pentru mine,

Să-ți plângi amorul în cânturi alpine,

Dar tu cătai să te verși în orgii vane,

Să te-amesteci grămadă în slute oceane.

Vizită

Iar e-n vizită mamaia,

De-alaltăieri de pe la zece,

A venit c-a prins-o ploaia,

Dar uită ca să mai plece.

Uneia care a dat de bani

Când nu aveai serviciu şi lovele,

Erai un stup cu miere şi nectar,

Iar azi cu milioane în portofele,

Te-ai transformat într-un viespar.

Unor români – corona virus

A fost nevoie de o pandemie,

Şi multe sfaturi cu-nţeles,

Ca întreaga Românie,

Să se spele un pic mai des.

 Epigrama

Un catren cu poanta-n cioc,

Şi cu patru versuri bune,

Primele te ţin la foc,

După ultimul vei fi cărbune.

Unui bețiv

Când se uită spre podgorii,

I se dilatează porii,

Și se vaită la vecin,

Că îi lasă gura vin.

Pantofii

Pe mama pantofii o băteau,

Și aproape zilnic suferea,

Dar într-o zi când se certau,

Văzui că tata pantofii îi purta.

Umor

E plin de umor vecinul meu,

Iar altul ca el nu întâlneşti,

I-atât de dezvoltat umorul său,

Că râde şi la un Banc de peşti.

Magicianul

Pe un fost magician vestit,

Bibliotecarul școlii l-au făcut,

Dar un eşec cumplit s-a dovedit,

Că încet din cărţi au disparut.

Şcolarizare forţată,

Cam târziu veni la şcoală,

Avea şaipe ani şi oleacă,

Dar din tot ce studia,

Doar si-laba îi plăcea s-o facă.

Sărăcie

Fiind sărac de nedescris,

N-a mai suportat ruşinea crasă,

Servicii Funerare şi-a deschis,

Să aibă ce pune pe masă.

Eu am plâns cu fața-n palme, 

Ea a plâns cu ochii-închiși, 

Azi iubirea noastră doarme, 

Pe cărbunii demult stinși. 

Vise-n taină se cunună, 

Într-o vreme din trecut, 

Azi privim spre aceeași lună, 

Cu alți ochi și început. 

Dintr-o ramă aurie, 

De sub sticla spartă-n două, 

Plânge o fotografie, 

Și în suflet strașnic plouă. 

Și se-aud, din depărtare,

Pașii serii pe pământ,

Ca o veche sărbătoare, 

Care strigă din mormânt.

Un cuvânt ce l-am rostit,

A căzut ca o zăpadă,

Peste tot ce am iubit, 

Transformându-mă în pradă.

Iar când gândul astăzi trece,

Printre amintiri și fapte, 

Mă cuprinde-o iarnă rece, 

Și-ncontinuu-i numai noapte.