Mărturisire

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

„Ai auzit de Bădică?”
Așa începe.
Ca o șoaptă.
Ca o bârfă.
Dar e sfârșit.
Moartea nu urlă.
Nu bate în ușă.
Intră, ca o pisică bătrână.
Se așază. Și tace.
Bădică era om bun.
Zâmbea.
Acum zâmbește o poză în geam.
Azi punem pomii de iarnă.
Mâine punem cruci.
Așa merge timpul în sat.
Din colind, în colivă.

Nu se-nclină oricărei raze,

Nu se supune niciunui vânt,

Crește departe, fără pază,

Nu-și lasă rădăcina-n rând.

Pe stânci albastre, printre ceață,

Acolo-i leagănul dintâi,

Puțini ajung, puțini o-nvață,

Puțini o smulg din al ei cui.

Dar eu, cu mâini temătoare,

M-am apropiat încet, tăcut,

Să nu-i strivesc a ei suflare,

Să n-o rănesc cu dor durut.

Am vrut s-o iau, dar mi-a fost teamă,

Că-n palme mi s-ar veșteji,

Că-n dorul meu, ca-n foc de vamă,

S-ar mistui, s-ar risipi.

Și-atunci, privind-o-n nopți cu lună,

Am înțeles ce nu știam:

Nu-i floarea mea, doar mă adună,

Și-o port în suflet... nu în ram.

Te-am iubit cu legi greșite,
Ca un pământ fără hotar,
Crezând că tot ce cade-n mine
Va rămâne stelar.

Dar tu erai din altă orbită,
Mai rece, mai ușor de dus,
Iar dragostea mea infinită
Te-a tras prea mult… și te-a apus.

Acum mă-nvârt în jurul unei
Absențe care doare blând,
Și-n fiecare noapte-apune
Ce n-a putut fi pe pământ.

Nu te mai caut prin galaxii,
Nici nu mai cer eternități,
Mi-ajunge că prin veacuri vii
Ca o lumină fără vieți.

Căci unele iubiri rămân
Nu ca început sau sfârșit,
Ci ca o lege fără nume
Ce ne-a unit… și ne-a pierit.

Am scris despre tine pe ziduri tăcute,

Pe geamuri aburite de gând,

Dar literele s-au șters în furtună,

Și vântul le-a dus rând pe rând.

Ți-aș fi spus că mai doare uneori,

Că-n ceasuri străine te caut,

Dar mâna mi-a tremurat pe hârtie,

Și dorul a rămas netrucat.

Am rupt scrisoarea și-am râs într-o parte,

Cuvintele nu știu să plece,

Căci n-ai cui spune ce-a fost o minciună,

Și n-ai cui ierta ce nu trece.

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Din toate cercurile iadului întunecate

Din adâncimile oceanelor înflăcărate

Din lacrimile aprinse doar prin fericire

Din certurile pornite doar din iubire

Din serile nedormite-n starea de visare

Cu drogurile-n tine în drum spre ea trezire

Cu muzica în vene prin marele-ntuneric

Cu problema-n fundal care te-a făcut puternic

Cu iluzii visate-n absoluta realitate

Cu visuri trezite peste reala noapte

Cu nicio siguranță pe drumul predestinat

Cu multă speranță pornind în destinul imaginat

Am ieșit din suferința mare și de neuitat

Am răzbit prin moarte și am înviat

Am găsit sincera iubire și liniștea

Mi-am găsit în sfârșit casa și pacea

Intr-o minte stralucita

s-a adeverit lumea cea de taina,

Dar, ce mai face si lumina

cand eu ma straduiesc sa traiesc intotdeauna?

Da, viata mi-o fac eu singur,

dar de ce viata pe care am primit-o de mic fiind

este ca un soldat canibal razand?

Inteleg, viata este grea si dura,

dar eu nu as fi trebuit sa o indur.

Ma uit acum la copilul din mine

care se razbata sa iasa si sa se vindece,

Dar, cum sa se vindece

daca el niciodata nu a fost bine?

    Să plâng, să-mi pară rău de-această cale,
    Pe care am urmat-o cu atâta patimă și jale?
    Că drumul meu mi-a fost și lin, ușor sau greu,
    Și l-am păstrat ferit, să germineze-n pumnul meu...
    
    Căci oare dacă-aș fi știut că la răscruce,
    S-apuc la stânga, drumul greu va duce,
    Iară de-ntorc la dreapta, n-am să urc: cobor,
    Către lumina lunii ce strălucește în izvor...
    
    Că-n drumul meu, eu le-am trăit pe toate:
    M-am ridicat sau m-am târât pe coate,
    Doi pași 'nainte și apoi unul îndărăt,
    Prin soare, ploaie aspră și răcoros omăt...
    
    Și-n multe gări am poposit cu-atâta trudă,
    Mereu cu fruntea încununată-n lauri, crudă,
    Știind că trenul meu va merge numai înainte,
    Pe șinele de fier, pavate în cuvinte...
    
    Căci drumul meu se scrie de la sine, lin,
    Străluminându-mi umbra în propriul meu destin,
    O ușă pe care am păstrat-o etern deschisă,
    Fiind ea însăși acoperită de cuvinte, scrisă...

Să ne fardăm cumva mucegăirea

Și putregaiul inimilor noastre

Să ne-aruncăm în sânge răni albastre

Și să găsim pe unde ni-i menirea.

La geam sunt flori în ale iernii glastre

Ne-a înghețat în vene și iubirea

Și am uitat de Domnul glăsuirea

În sferele romanțelor sihastre.

De frică ce să mai vorbim, ni-i multă

Înfășurată astăzi în zăpezi,

Tu ia omătul și la  alb ascultă.

Atinge-mă, să poți ca să mă vezi

Și-alungă teama într-o stea ocultă,

Adună-n duh de Dumnezeu dovezi.

Gândurile-mi adunate fir cu fir

Ce în versuri doresc să le răsfir,

Au muza cu care să mă luminez

Inspirația ca stihul să-l încununez.

Din vuietul suspinelor sufletești

Pe care vrei, speri să-l liniștești,

Îl acoperi cu gândul tău celest

Și ascuns în fiecare nobil gest.

Grâul să se cultive în nord-est,

Bujorii să-nflorească în sud-est

Pomii să rodească în nord-vest

Și grădinile bogate în sud-vest.

Fluviul cu marea să se-mpreune

Cu voință de-a fi pace-n regiune.

Munți și ape de străbuni vegheate

Care-n țară de Dumnezeu-s create.

Lumina orizontului din depărtare

Să fie ca o undă vie de-ndreptare

A relelor ce pe pământ se-ntâmplă,

Și care au o formă conflictuală amplă.

Să lăsăm fluviul gândului bun să fie

Esența faptelor înșiruite-ntr-o grafie,

Cu care să putem mereu reaminti

Că munți, ape și cer, nu le poți clinti.

Tot ce-a fost si nu s-a scris,

Era demult sortit uitarii

Căci eternul monstru din abis

Din amintiri hranea călăii

Nu mai era nici paradis

Si nici flori de primavara,

Un pustiu de nedescris

Speranta aștepta sa moara

De-atunci noi le transformam in vis

Si le pastram in fiecare seara

Ca sa fim liberi in sfarsit

Sa nu fim sclavi de-odinioara

Zilele treceau necontenit

Si multe vise s-adunara

Si nimeni nu s-ar fi gandit

Ca nu demult ele erau sa piara.