Crisalida

În scăldat de apus,  

Alene, în iarbă m-am pus.  

Spre un vis m-am transpus,  

Spre soare m-am înălțat.  

La lumină mă uit,  

De mine iar să uit.  

O rază să dezghețe  

Brumă sufletească,  

Gânduri să se risipească,  

Căldură să-și amintească  

În vântul ce adie  

O nouă melodie  

Cu surâs de comedie,  

Dar o altă energie.  

Căci o clipă am zâmbit,  

O secundă am orbit,  

Un alt gând gândit,  

Iar aripi am întins  

Pentru un zbor infinit.

Ești prea înzestrată de Zei

Să dai valoarea pe slugărnicie,

Să schimbi virtutea-n viciu,

Sinceritatea gândului-n nemernicie

Și licuricii în negri gândăcei.

Gândirea, simțurile și voința

În mii de fărâme mărunțite,

Devin mici cioburi ale vieții

Ce vor croi îndreptățite

Obstacolul ce va-nfrunta dorința.

Strângând mereu tot firmituri,

Puterea fizică și a minții

Se vor împrăștia-n neant.

Și vei afla că bucuria vieții

Ți-apare palidă și în frânturi.

Tu nu vezi, dar cade frunza
Trece brusc şi nevoită
Fiind verde, dar lovită
Vîntul bate - cade frunza.

Tu n-auzi, dar cade frunza
Lin coboară şi-nplinită
Ca o rază, obosită
Dureros cînd cade frunza.

Tu nu ştii, dar cade frunza
Sus se vede-ndepartare
N-a plecat de bunăvoie
Timpul trece - cade frunza.

În câmpul vieții, un joc de șah se desfășoară,

Bile albe, bile negre, în echilibru se învârt,

Pe tabla sorții, fără grabă, fără ocară,

Se cântăresc destine, într-un târg neîncetat de artã.

Bilele albe, visuri pure în albă zare,

Sunt speranțele ce zboară fără de temeri,

În lumina lor, găsim adesea alinare,

Sunt zilele senine, sunt amiezile de ieri.

Bilele negre, umbre ale unui trecut ce doare,

Ecosisteme de regrete, de neliniști inventate,

Sunt nopțile fără stele, sunt furtunile ce zboară,

Sunt gânduri ascunse, în colțuri de suflet, bine sigilate.

Fiecare bilă, o alegere, un pas, o șoaptă,

Rătăcite în labirintul vastei existențe,

Rostogolindu-se în ritmuri ce se împletesc, se înnoaptă,

În dansul lor, găsim oglinda propriei conștiințe.

Ah, bilele albe, cum strălucesc în soare!

Cum se ridică deasupra norilor de îndoială,

Ele sunt iubirea ce învinge orice povară,

Sunt împlinirea sufletească, dincolo de orice balamală.

Și bilele negre, nu sunt ele tot din nisipul timpului?

Nu sunt ele tot o parte din ansamblul ce ne definește?

Pentru că fără noapte, cum am ști de razele zilei, cum?

Și fără lacrimi, cum am recunoaște gustul dulce al fericirii, cum?

Lacrima neagră, izvor de înțelepciune,

Ne învață, ne modelează, ne sculptează în piatră vie,

Ne spune că fiecare clipă de tristețe, de rușine,

Este doar un prilej de creștere, o nouă melodie.

Și lacrima albă, triumful dragostei supreme,

Cadoul neașteptat după furtuni și lupte grele,

Un balsam pentru suflet, ce în eternitate demne,

Se transformă în perle de bucurie, în stele.

Așa, în acest joc cosmic, în plină desfășurare,

Bile albe, bile negre, se rotesc într-un tango divin,

Împletindu-se, despărțindu-se, într-o eternă căutare,

De echilibru, de armonie, pe drumul destinului fin.

Și fiecare dintre noi, cu bilele noastre colorate,

Ne scriem poezia vieții, complexă și adâncă,

În fiecare bilă, un univers întreg încapsulat,

În fiecare suflet, o simfonie ce niciodată nu se sfârșește .

E mult loc sub Soare,

E mult loc sub umbra deasa

A norilor si-a nucilor din vie,

Praful de pe drum,

Pulbere de aur

Spalata in copaie,

Seara,

Si transformata in vise.

Regina noptii

Isi invaluie regatul

Cu parfumul tandru,

Greerii ii canta laude

Sub candelabrele instelate,

Dansul tine pana-n zori

Cand unii se inchid in sine,

Altii adorm sub umbra deasa

A norilor si-a nucilor din vie,

Lumina contureaza tot ce prinde,

Dand rost timpului,

Faptura alene se intinde,

E mult loc sub Soare,

Cat cuprinde !

Ești tot mai aproape de mal,

Dar te lași dus de val.

În al sortii declin,

Prin ape adânci,

Te scufunzi ca un gând.

Și când furtuna bate cu putere,

Învolburată,

Marea cu-a sa întindere albastră

Îți dezvăluie misterul.

Iar spre seară,

Când liniștea te doboară,

Să te afunzi adânc,

cu fiecare gând,

în abisul necuprins de întunericul mării.

În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,

Topindu-ne într-un ocean de lumina pură și foc,

În care fiecare scânteie devine o galaxie,

Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.

Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,

În care fiecare picătură devine o filă de poveste,

În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,

Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.

În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare scânteie devine un secret al universului,

Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.

Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,

În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,

În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,

Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.

În aceasta seara de extaz, suntem ca doi amanți pierduți într-un labirint al dorinței,

Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,

În care fiecare tremur e o chemare la păcat,

Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.

Despre viața mult sa scris

Dar nu stim cum sa trăim

Moartea, fiind caderea din abis

O idolatrizăm ilegitim

Cu toții visăm

Dar tot nu stim ce ne dorim

Cu totii sperăm

In timp ce murim

Cu toții stim

Dar tot nu si cum sa te exprimi

Cu toții iubim

Dar din singurătate murim

Cu toții ascultăm

Dar nimeni nu intelege

Cu toții aven probleme

Dar nu stim sa le rezolvăm

Despre fericire mult sa scris

Dar nici nu stim cum arată

Si multe s-au rescris

Fericirea, nu poate fi cumpărată 

E prea mare ambuteaj
Din cauza starilor insipide,
In sticle gasesc acelasi mesaj
“Scuze, promit sa nu mai deranjez”

N-am nevoie de inca un bandaj
Sunt satul de scuzele morbide
Du-te sus la ultimul etaj
Sa vezi destainuirile obide

Da’ priveste atent urmele de siaj
Cum mananca din acelea-si blide
Si tulbura apele oceanelor de bruiaj
Ca-s frati la bine, restul is vorbe perfide

Privelisti post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici care alearga cu fetele palide
In timp ce fericirea e taiata la montaj
Ca nimeni sa nu stie sa conchide

Marchez epocal

Servind din pocal

In timp ce in fundal

Se aude muzical

Cum se apropie maniacal

Din infernalul abisal

Un asa-zis feudal

Cu o privire in agonal

Se prezinta punctual

Dar cunosc la nivel mental

Ca m ar sfasia ca un sacal

Pentru nepretuitul monocristal.

Printr-un act teatral

Se naste un moment conflictual

In timp ce instictual

Lovesc intelectual 

Si rasar triumfal

Trimitandu-l procesional

Inapoi in infernalul abisal

Marchez epocal

Servind din pocal

Cu dispreț, privesc superficial

Pe raftul piedestral

In miezul monocristal

Savoir, penser, rever. Tout est lă

Rasuna din peretii de metal

Dar e alt cantec funeral

Lipsit de moral

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pangarit ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde raman fara glas, fara regrete.

In fiecare plin miez de noapte

Admir cerul plin de stele.

Maine poate, voi ajunge printre ele

Sa te regasesc in alta lume.

Aseara am stat de vorba cu luna-n miez de noapte

Ea mi-a spus ceva despre soare

Iar eu, i-am spus ceva despre tine

Sa ma regasesc in alta lume.

De ce simt nevoia de a ma regasi

Daca eu nu m-am pierdut inca?

Pot spune ca inima nu imi mai apartine

Fiindca e plina doar de tine...

Cer de cununa, nasii, sistemul solar

Calea lactee sa ne fie spre altar,

Universul sa ne sfintească legamantul

Pana la sfarsitul veciilor de acum.

"Cand eram mai tanar, uram singuratatea, dar oamenii mi-au dat doar motive de ce sa o iubesc."